logoImpact EST nr. 830 - 06.08.2020

Statul român s-a decis să fie un anti-Robin Hood, adică să îşi sărăceasca propria populaţie şi să umple buzunarele a două dintre cele mai mari şi bogate firme din Europa. Povestea celei mai mari escrocherii comerciale din ultimii ani este la fel simplă şi de evidentă ca toate binecunoscutele înşelăciuni la care acest popor a fost supus.
În spatele unor cuvinte mari, precum „liberalizare”, „practici concurenţiale”, „piaţă reglementată” se ascunde de fapt, o poveste sordidă: deşi preţul de piaţă al gazului scade la mai puţin de jumătate, românii vor fi obligaţi să plătească acelaşi preţ către firmele care au primit cadou, de la acelaşi stat, drept clienţi, jumătate din populaţia ţării.
Trei milioane şi jumătate de familii din această ţară sunt obligate, de către statul care ar trebui să le apere interesele, să contribuie la bunăstarea a două firme, cărora cineva le dă, prin lege, marje de profit de peste 50%. Da, aţi citit bine, administraţia publică a noastră a făcut o lege pentru a garanta pentru două firme profituri de peste 50%! În perioada în care 1 milion de români se zbat în şomaj, iar majoritatea firmelor se luptă să îşi salveze afacerile cu marje de profit de câteva procente, două fericite companii au fost alese de către nişte oameni plătiţi cu zeci de mii de euro să prospere, fără a mişca un deget. Cele două firme se numesc Engie şi E.On. şi vin una din Franţa şi cealaltă din Germania.
Dar hai să vedem cifrele. Prin celebra, de acum, ordonanţa 114, producătorii de gaze din România (Romgaz şi OMV Petrom) vând astăzi către Engie şi E.On gazul destinat populaţiei cu fix 68 lei/MWh. Acest gaz ajunge să fie plătit de către români la un preţ dublu: 125 lei/Mwh de către cei din sudul ţării şi 136 de lei de către cei din nordul ţării. Ca o pată de culoare, să reamintim că ordonanţa cu pricină a fost emisă de guvernul PSD-ist inspirat de Liviu Dragnea şi a fost menţinută de către guvernul PNL-ist al lui Ludovic Orban, deşi liberalii îşi începeau fiecare zi de opoziţie criticând infama ordonanţă şi promiţând abrogarea ei în primele săptămâni de guvernare.
Ei bine, guvernanţii noştri, profund devotaţi valorilor franco-germane, s-au hotărât să „liberalizeze” piaţa gazelor pentru consumatorii casnici (adică noi, fraierii care, din 4 în 4 ani, devenim votanţi) de la 1 iulie 2020. Ei, şi acum ţineţi-vă bine: un drăcuşor mic şi zglobiu, pe nume ANRE (Autoritatea pentru Reglementare în Energie), îşi vâră coada în legislaţia naţională şi emite un ordin (79/2020), prin care fixează mecanismul prosperităţii veşnice a tandemului franco-german Engie-E.On. Ordinul a fost promovat pompos „gas release program” şi are ca obiect obligarea producătorilor de gaze (Romgaz şi OMV Petrom) să rezerve 30% din producţie pentru distribuitorii de gaze pentru populaţie la un preţ de 95% din preţul CEGH (CEGH – Central European Gas Hub – piaţa din Austria). Bun, ia să vedem acum cât este preţul în Austria la diferite scadenţe:
Adică, de la 1 iulie preţul cu care Engie şi E.On. primesc gazul este cam de 23 lei/Mwh, în septembrie ar fi vreo 30 lei/Mwh, cu previziunea de a fi vreo 45 lei/Mwh la iarnă şi vreo 53 lei/Mwh în primele 3 luni din 2021.
Care va să zică, preţul plătit de distribuitorii de gaze pentru marfă pe care o primesc a scăzut de la 68 lei/Mwh, cât era pe 30 iunie, la jumătate de la 1 iulie şi apoi ar putea ajunge la 80% în lunile friguroase ianuarie-februarie. Ei bine, acelaşi reglementator al pieţei care se grăbeşte să le asigure distribuitorilor un preţ cât mai mic pentru gazul cumpărat, uită de populaţia votantă şi îi ocroteşte şi încurajează pe distribuitori să păstreze aceleaşi preţuri pentru consumatori, adică cel puţin 125 lei/MWh. Ei, dragii mei, ia gândiţi-vă cum ar fi să ai o firmă şi statul să te ajute să cumperi o marfă cu 1 leu şi să le impună cumpărătorilor să îţi plătească 2 lei pe aceeaşi marfă? Fără să faci nimic, fără să mişti un deget? Şi asta, lună de lună, an de an.
Dar hai să vedem cine sunt fericiţii câştigători ai protecţiei statului român. Engie, firma franţuzească, fosta „Gaz de France”, este un colos cu o cifră de afaceri de peste 60 de miliarde de euro şi un profit de peste 10 miliarde de euro. În România, cu doar 655 de angajaţi, francezii au încasat peste 6 miliarde de lei şi au făcut un profit de jumătate de miliard de lei (date din 2018).
E.On este un alt colos, de data asta german, cu o cifră de afaceri de peste 41 de miliarde de euro şi un profit de 3,2 miliarde de euro. În România, cei doar 175 de angajaţi ai nemţilor au încasat 3,7 miliarde de lei, cu un profit de 66 de milioane de lei (date din 2018).
Vor zice unii: stai, domnule că sunt peste o sută de firme care distribuie gaz în România: Da, sunt pe hârtie, numai că aproape 90% din piaţa este dată furnizorilor Engie şi E.On încă de acum 15 ani. Engie are cam 45% cotă de piaţă, iar E.On vreo 42%.
Cei dedicaţi trup şi suflet „valorilor europene”, cei care se trezesc şi adorm cu „virtuţile pieţei” pe buze mă vor certa că nu văd în perspectivă: mult-adulata liberalizare va aduce cu sine concurenţă şi concurenţa va conduce la scăderea preţurilor. Numai că aceştia nu mă cunosc şi nu ştiu cât de cârcotaş sunt. Aşa că m-a pus curiozitatea să caut nişte dovezi despre virtuţile „liberalizării” în varianta românească. Şi am găsit cu uşurinţă chiar în buletinul sacrosant al Eurostat-ului. Ce aflăm noi de la instituţia supremă a statisticii europene despre piaţa gazelor pentru firme, piaţa demult liberalizata şi la noi? Iată harta preţurilor europene la gaz pentru firme aşa cum este tipărită de Eurostat în ultimul său raport, dedicat trimestrului IV din 2019:

Ce minunat! Iată că, deşi România este a doua deţinătoare de gaz din UE, industria noastră primeşte al şaselea cel mai scump gaz din Uniunea Europeană: 2,77 eurocenţi/kwh plăteşte o fabrică din România gazul consumat, mai mult decât plătesc francezii (2,47 eurocenţi/kwh), nemţii (2,74 eurocenţi/kwh), austriecii (2,40 eurocenţi/kwh). Ceilalţi deţinători de gaze, olandezii, se răsfaţă cu 2,49 eurocenţi/kwh pentru industrie. Acum să nu uităm ce consecinţe au aceste preţuri asupra marilor intenţii strategice trâmbiţate de către toată floarea partidelor noastre: industria petrochimică va fi sublimă, dar va lipsi în continuare cu desăvârşire la asemenea decalaj între preţul plătit de fabricile româneşti şi cel plătit de concurenţii noştri. Şi ne mai mirăm cum de producem astăzi de trei ori mai puţine îngrăşăminte decât acum 30 de ani? Păi uite de-aia, că producătorul român are de plătit un gaz mai scump decât cel maghiar sau decât cel german, francez sau austriac.
Poza de mai sus ne spune totul despre succesul partidelor care conduc România în a guverna o piaţă liberă. Să ai a doua rezervă de gaze din Uniune şi să ai 21 de ţări cu un preţ mai mic pentru industrie reprezintă, cu adevărat, o performanţă!
Oameni buni, să ştiţi că vina nu aparţine unor sigle de partid, ci unor oameni concreţi, cu nume şi cu chip. De la legendar de prosperul Dan Ioan Popescu până la comicul Anton Anton (care îşi propunea să înmagazineze subteran energia electrică), toţi miniştrii care au păstorit energia au promis marea cu sarea, s-au lăudat cu gazele patriei, au declamat atâtea lozinci în limba comisarilor europeni, iar astăzi ne „bucurăm” de rezultatele demagogiei lor…
Acum, gardienii statului, puşi să păzească piaţa gazelor, sunt două figuri celebre: Dumitru Chiriţă, preşedinte al ANRE şi Niculae Havrileţ, secretarul de stat din Ministerul Economiei, cel care păstoreşte sectorul energiei din ţară.
Dumitru Chiriţă este un om modest, care a plecat din cariera de …electrician (1981-1990), a devenit rapid şeful etern al unui sindicat (Sindicatul Liber Independent „Energia”) şi şi-a înnobilat peretele cu diploma unei facultăţi particulare (Universitatea Nicolae Titulescu – Facultatea de Drept şi Relaţii Internaţionale). Din calitatea de mână dreaptă a vocalului lider sindical Dumitru Costin, Chiriţă a devenit deputat PSD în 2000, apoi a bifat şi scaunul pufos de vicepreşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, a redevenit deputat PSD în 2008 şi n-a mai părăsit acestă funcţie decât pentru poziţia de preşedinte al ANRE, semnatar al ordinelor prin care domneşte despotic asupra energiei naţionale. Lui Dumitru Chiriţă i-am plătit noi, contribuabilii, peste 51.000 de lei pe lună ca salariu în anul 2019. Pentru cei şocaţi de suma s-o spunem şi în euro: 11.000 de euro încasează lunar Dumitru Chiriţă de la casieria ANRE.
Niculae Havrileţ măcar are o facultate „pe bune”, Universitatea Tehnică din Cluj Napoca (terminată în 1982) şi are şi o experienţă reală în ingineria gazelor. Dar nu s-a abţinut să bifeze în 2014 şi cursurile Colegiului Naţional de Informaţii, aşa că să nu mai punem întrebări dificile, la care avem răspunsurile în CV-uri.
Havrileţ şi-a construit cariera vieţii la ANRE, unde altundeva? Pus de alianţa PD-PNL membru în Consiliul Consultativ al instituţiei pentru 7 ani (2005-2012), omul a fost înscăunat apoi chiar preşedinte al ANRE (2012-2017), calitate de unde a încasat câteva sute de mii de euro ca salarii pentru a „liberaliza” piaţa pentru consumatorii industriali. Cu rezultatele mai-sus prezentate. În cruntul regim de teroare PSD-istă, Havrileţ a fost consilierul ministrului Energiei (deh, şi ALDE tot „liberali” de-ai lui!) şi, se putea altfel?, administrator al Romgaz, pentru a nu trăi ca un bugetar de rând.
Evident că, odată cu venirea liberalilor la putere, Havrileţ a fost rapid reciclat şi promovat secretar de stat peste domeniul energiei româneşti, calitate de unde pleacă acasă cu câteva mii de euro lunar pentru a ne recita mantrele „liberalizării” pe la simpozioane, înainte de bufetul suedez. Am uitat să vă spun că, la plecarea sa de la Cotroceni, în 2000, Emil Constantinescu i-a oferit lui Havrileţ distincţia „Steaua României”; l-a cadorisit în avans pentru ceea ce avea să facă, probabil. Havrileţ este, de mulţi ani, în centrul tuturor acestor fraţii ale şmecherilor care ne-au demolat industria chimică şi ne-au curăţat buzunarele; Havrileţ este ideologul şi practicianul îmbogăţirii romanilor prin reprezentanţii lor franco-germani.
Ei bine, dragi cititori, Chiriţă şi Havrileţ sunt doi oameni, cam de 60 de ani, care spun şi fac aceleaşi lucruri ca şi acum 20 de ani. Aceşti oameni reprezintă administraţia românească în domeniul energiei şi au în spate partidele lor, cele mai puternice partide din ţară. Aceşti oameni au avut tot timpul printre cele mai mari salarii din România. Şi pentru ce, care e rezultatul?
Aceşti doi oameni sunt principalii răspunzători pentru aşa-zisa „liberalizare” a pieţei gazelor, prin care industria românească este împovărată de unul dintre cele mai mari preţuri din UE, iar populaţia este pusă să plătească facturi uriaşe, numai pentru a asigura profituri de multe zeci de procente unor firme care au fost cadorisite de statul nostru şi cu clienţi şi cu contracte grase.
Ar mai fi multe de spus despre piaţa gazelor, despre modul în care guvernele succesive care au condus această ţară au pus pe tavă concurentului din Austria jumătate din rezervele de gaz ale naţiunii, despre modul în care aceleaşi guverne neiubitoare de români au securizat piaţă pentru firmă austriacă OMV, dându-i acesteia cel mai mare zăcământ de gaze din Marea Neagră şi împreună (guvern+OMV) asigurându-se că gazul acela nu se va extrage, despre modul în care PSD-ul lui Dragnea a îngropat ideea de a construi un terminal LNG la Constanţa, despre modul în care Romgazul este condus de către un director (Volintiru se numeşte) care a ratat finalizarea construcţiei centralei de la Iernut şi care este răsplătit pentru asta cu aducerea sa în PNL, ca protecţie politică clară.
Multe ar mai fi de spus, dar dezlegarea acestui sistem ruinător de fabrici şi de venituri ale familiilor ţine doar de voinţa politică. Klaus Iohannis şi Ludovic Orban pot, dacă doresc, să schimbe toate aceste lucruri în zece secunde: pot să reducă salariile de la ANRE la niveluri pământeşti, pot să găsească un om cu carte pentru şefia ANRE, pot să îi ia lui Havrileţ butoanele gazelor şi să le joace ei înşişi în mod transparent, pot să impună legi normale, precum în toate ţările din Europa de care ne vorbesc.
Pot să ne scape şi de catastrofa de la Romgaz şi de subinginerul înconjurat de epoleţi de la Transgaz. Nu trebuie decât să îşi propună bunăstarea şi normalitatea pentru romani şi să uite, măcar cu ocazia crizei, de formula politizării economiei şi de servirea intereselor unor companii. Lăsaţi-i pe francezii de la Engie şi pe nemţii de la E.On să aibă profituri normale. Până la urmă şi unii şi alţii sunt oricum putred de bogaţi.
De final, vă reamintesc că guvernul poate oricând salva nişte bănuţi în plină criză, reducând salariile nesimţite ale directorilor companiilor de gaze ale statului. Ar putea guvernul să dea chiar şi un semn de solidaritate şi normalitate interzicând companiilor de stat Romgaz şi Transgaz să plătească jumătate din concediile tuturor angajaţilor, indiferent unde merg. Dar n-o s-o facă. Şi ştiţi de ce? Ia uitaţi-vă pe lista soţiilor de politicieni care lucrează acolo…

Petrişor Peiu, analist 10 - iulie - 2020

Lasa un raspuns


orizont

lui Alexandru Bălan doar eu ştiu ce-am mai făcut pentru tine ce ...

COMUNICAT

Consiliul Baroului Galaţi anunţă cu profund regret trecerea în nefiinţă ...

O bombă cu bioxid d

Joi, 16 septembrie, mi-am întrerupt brusc tratamentul efectuat într-o staţiune ...