Am citit cea mai dură, tranşantă şi nemiloasă dojană meritată transmisă poporului meu de un ambasador străin. Un fel de mă, măi românilor, sunteţi întregi la minte? O spune nu un neica nimeni, ci ditamai ambasadorul Norvegiei la Bucureşti. Omul ăsta, diplomat venit dintr-o ţară în care nu prea creşte nici grâul, nici pătlăgica, nici floarea soarelui, nici leuşteanul, nu pricepe cum o ţară cu un asemenea pământ, toată traversată de gârle şi izvoare şi izvoraşe, capabilă să hrănească fără probleme, cu îndestulare, 80 de milioane de oameni, nu-i în stare să hrănească o populaţie de cinci ori mai mică. E un uriaş paradox, zice ambasadorul, exprimându-şi astfel perplexitatea. E, citesc eu pe dedesubtul răcnetului dojenitor, o idioţenie.
Cum să imporţi tu, România, cireşe din Africa de Sud, usturoi din China, fasole din Etiopia, praz din Egipt, mere din Polonia, lăptuci din Brazilia? Cum să cumperi struguri, când ai podgorii care produc cele mai diverse soiuri de masă şi de vin, încât să umpli toate mesele princiare ale lumii? Cum să cumperi, măi, România, nu ţi-e ruşine, struguri de masă din soiul Italia veniţi chiar din Italia când şi nesăpată o vie de la Drăgăşani sau Pietroasele sau Valea Călugărească sau Odobeşti îţi poate da struguri de masă la fel de buni, dacă nu mai buni decât cei cumpăraţi din Cizmă şi stropiţi abundant cu pesticide?
Se mira ambasadorul Norvegiei, într-o conferinţă publică şi o sută de politicieni şi oameni de afaceri şi de gură casă prezenţi în sală îi dădeau tâmp dreptate şi apoi au plecat acasă liniştiţi. Alo, domnule Guvern, ai vreo soluţie să nu mai cumpărăm praz din Egipt, fiindcă se ridică Nea Mărin din mormânt, fiindcă-i insulţi nu doar Băileştii, ci şi opera umoristică? Alo, nea ministrule agricol, ai vreo idee cum să nu mai cumpărăm vagoane de usturoi din China, fertilizat cu căcat uman, fiindcă chinezii nu aruncă nimic şi găsesc utilitate şi productului ieşit din găoază, şi să folosim usturoiul nostru, îngrăşat cu gunoi de grajd, fiindcă la noi creşte un usturoi mai bun şi mai usturoi ca usturoiul lor, cu condiţia să-l pui în pământ?
Ne spune, nu un neica nimeni, ci un diplomat care nu-şi pierde cumpătul cu una cu două, uluit – din iubire pentru noi fiindcă altă motivaţie n-ar avea – că suntem, ca să nu zică idioţi, paradoxali. Da, nea norvegianule! Suntem un paradox european. Şi dacă mai cauţi niţel mai găseşti şi alte paradoxuri. Îţi mai zic eu unul. Acum un sfert de veac exportam mobilă în toată lumea. Pădurile noastre erau vândute ca viori şi paturi şi scrinuri sculptate. Nemţii cumpărau, era singura şmecherie îngăduită, în lădiţe de lemn, musai în lădiţe de lemn, legume şi fructe româneşti. Îi interesau în primul rând lădiţele. Azi vindem, în lumea arabă mai întâi, apoi în lumea europeană şi-n toate lumile, exclusiv buşteni. Lemn brut. Cumpărăm de-ale gurii. Cumpărăm grâu în ţara grânelor şi cumpărăm cireşe. Când, mă întreb, vom cumpăra dude? Din Guineea Bissau sau din Tanganika? Şi zarzăre. Încă nu importăm zarzăre. Să cumpărăm şi zarzăre. Da, domnule norvegian, ai slobozit un strigăt pe care-l recepţionez ca pe o dovadă de dragoste. Transmite dragostea asta care să ne trezească, chiar dacă te fereşti să ne numeşti idioţi, ci doar paradoxali.
28 - septembrie - 2018
