Cea mai bună carte de vizită, poate şi „de muncă”, a lui Ioan Dan Pintilie este chiar Poezia sa, născută întru mijlocul Poeziei altor consacraţi precum Ion Zimbru, Cristi Pavel, Gelu Ciorici-Şipote, menţionatul Gălăţanu, Ion Avram (care s-a dedicat în cele din urmă unei proze autentice, cu un puternic filon liric), „în preajma” unui Simon Ajarescu… Cum ar spune un Gelu Şipote, „şi „din cauza poeţilor din preajmă”… Aşadar, I.D.Pintilie cunoaşte „buna poezie” şi din realitate, dar şi din lecturi, deoarece aluziile livreşti sunt numeroase în opera sa. Deloc sofist, cine „este” în preajma bunătăţii, nu poate fi decât „bun”, când dovedeşte aceasta prin „fapte” şi prin martori. Şi nu este „bun” doar pentru că au spus-o Paul Sân Petru, Mircea Iorgulescu (prin 1989), subsemnatul (prin 2005); Daniel Dumitriu ( 2007, în „Convorbiri literare”), Mircea Micu (în „Luceafărul”, 1989), Mihail Gălăţanu sau Viorel Ştefănescu…
Însă… doar îngerii ştiu bunătatea adevărată a poeţilor, când îi gustă, după luptele prin cuvinte, pentru cuvinte şi mai ales pentru Cuvânt.
Pe lângă umorul care ne face să-l vedem oarecum ca pe un Anton Pann meta-modernist (ce să-i fac dacă nu simpatizează post-modernii!?), ca să nu mai ziceam despre tentaţia de a scrie în formă fixă, ceea ce caracterizează construcţia sa lirică este curajul de a prezenta şi o altfel de faţetă a fenomenului: poezia nu este numai lună, plopi fără soţ, îngeri…
De aici apropierea de Mircea Dinescu (de altfel, din volumul „Katarina vechilor Galaţi”, măcar două texte îi sunt dedicate poetului care acum preferă o anumită poezie a gusturilor şi gustărilor… de idei şi nu numai!), pe care am mai făcut-o şi când am scris despre volumul de debut…
Aşadar, auto-ironie, „antipoezie” mai bună decât orice altă poezie ( „locul acesta este înconjurat cu salcâmi/ care nu şi-au tăiat unghiile/ este locul în care tata s-a îmbolnăvit de ceva/ decisiv” – aceste versuri sunt luate chiar dintr-un poem intitulat „Antipoezie”!), „cuvinte vii” cât cuprinde, fără menajamente (doar are prieten Cerul!), o Kiră Katarina care poate va ajunge la fel de celebră precum Kira Brăilei, ceva aderare la nichităstănescianism, o continuă întoarcere la pământul şi spiritul locurilor de baştină, toate acestea încadrându-l în ceea ce eu am numit, poate neinspirat, un puternic, poate cel mai puternic de până acum curent al Cenaclului „Noduri şi Semne”, acela al unui supratradiţionalism complementar „realismului simbolic” despre care vorbea Victor Cilincă.
Un supratradiţionalism opus oarecum unui suprarealism deja consacrat!
Spirit ludic indiscutabil, mai şi filosofează „absurd” – doar bună parte din literatura absurdului are părinţi români! -, are şi „fantezii”, conform poemului cu aceste atribute: „Mergeam alături de mine/ pe drumul infinitului -/ /Înaintea mea/ Gândul meu controversa cu gândul lui,/ Poezia!/ Apoi,/ Soarele cocea cireşe,/ Luna vindea pepeni,/ Iar pământul s-a răsucit în somn,/ Şi a mai făcut o rotaţie,/ Cu mine spre copilărie.”
În „zgomotul şi furia” din jurul poetului, poemele „mioritic zen”, ajustate cu nostalgii de genul de mai sus, aduc oaze de linişte sau de cântec de inimă şi de culoare, precum într-o „Doină”: „lăsaţi doina să învie/ cât mai sunt struguri în vie/ şi mai e sfânta mărie// lăsaţi doina să învie/ ca-ntr-un moş copilărie/ lie lie ciocârlie// lăsaţi doina să învie/ cât mai e o cărţulie/ o baladă şi o ie”…
Criticul Viorel Ştefănescu glumea (serios, cum face el de obicei!) că poezia lui Ioan Dan Pintilie este dovada vie că intertextualismul s-a născut la sat… dar noi adăugăm că şi de-a lungul şi de-a latul istoriei, asumarea unei înrudiri „spirituale” cu Omar Khayam (dar şi cu regina Cleopatra) de către Ioan Dan Pintilie, dar şi prezentarea ca martor a timpurilor parcă prea puţin norocite pe care le trăim, transformându-l pe poet într-un mesager-vultur gata să urce scările sfinţilor care şi-au luat lumea în cap şi de acolo, de sus, să se avânte ca într-unul dintre poemele care i-au plăcut regretatului Mircea Micu, cerând sprijin altor şi altor poeme pentru o fărâmă de adevăr pe care să-l împărtăşească măcar cu prietenii, la cinele de taină ale frumuseţii de a fi şi de a dăinui cu bucuria…
