logoImpact EST nr. 784 - 18.08.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Prin excelentul volum intitulat „De ce este România altfel”, al lui Lucian BOIA şi apărut recent la Editura „Humanitas”, conştiinţele noastre alterate de către propaganda şi minciunile comunismului, apoi de cele ale capitalismului, şi acesta ALTFEL la români, sunt zgâlţâite din temelii de o altă istorie: aia cinstită, corectă. Reproducem doar un capitol pentru a atrage în acest mod atenţia, mai ales tinerilor, că au în faţă o carte rară, preţioasă, scrisă de un istoric ALTFEL decât toţi ceilalţi care au idilizat istoria acestei naţiuni, voluntar sau la comandă, necesitatea voluntară fiind şi ea la fel de păguboasă. Iară noi, guvizii majoritari votăm tâmpeneşte şi ne dăm viitorul copiilor pe mâna unor cretinoizi care au ocupat scena politică în toată deplinătatea neruşinării lor, simţul ridicolului funcţionând, iată, la oameni de tăioasă conştiinţă, Lucian BOIA făcând parte din această galerie pe mâna căreia ar trebui să dăm România, dacă chiar o vrem şi ALTFEL. (G.C.)

 

„Marea dificultate a României, odată cu modernizarea, s-a dovedit a fi armonizarea vechilor deprinderi socio-culturale cu instituţiile şi regulile de import. Cu alte cuvinte, românii chiar au intrat în civilizaţia de tip occidental sau doar au mimat-o? Răspunsul nu poate fi decât nuanţat: şi aşa, şi aşa. În lumea rurală şi patriarhală de unde veneau (şi în care încă se mai aflau, în ciuda suprastructurii modernizate), raporturile directe şi concrete dintre indivizi cântăreau mai mult decât insuficienta armătură instituţională. Odată instituţionalizată viaţa socială şi politică, lucrurile nu s-au schimbat radical. Românii au continuat să se încreadă mai mult în strategii „informale” decât în forţa abstractă a legilor. Au rămas neîntrecuţi în „aranjamente” de tot felul, la umbra convenţională a principiilor şi regulilor. Corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moşteniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor.

În acest context, Conducătorul a fost şi a rămas un personaj central, cu puternică încărcătură simbolică. În lipsa unui mecanism complex şi echilibrat al puterilor şi responsabilităţilor, societăţile „patriarhale”, cu organizare sumară, investesc masiv în persoana-simbol aflată la vârf: Vodă, cu un cuvânt consacrat. El împarte dreptatea, el asigură bunul mers al ţării … Cu asemenea premise, derapajele autoritare sunt posibile oricând, conducătorii înşişi simţindu-se susţinuţi prin aşteptarea colectivă. O primă alunecare spre autoritarism s-a petrecut încă din zorii statului român, prin lovitura de stat (1864) a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Carol I a fost suficient de echilibrat pentru a nu abuza de prerogative: le-a folosit tocmai pentru a-i învăţa pe români ce poate fi un stat bazat pe reguli, mai mult decât pe persoane şi aranjamente. Din păcate, cel dintâi care n-a înţeles mare lucru din această lecţie a fost propriul său nepot, viitorul Carol II.

Obişnuinţa supunerii e de asemenea o moştenire. Românii au deprins-o timp de veacuri: de la ţăranul prea plecat în faţa boierului până la domnitorul prea plecat în faţa Înaltei Porţi. „Capul plecat sabia nu-l taie” este unul dintre cele mai des menţionate proverbe româneşti. Supunerea generează şi strategii compensatoare: mai direct spus cum poţi să-l „tragi pe sfoară” pe cel căruia aparent i te supui. E un gen de rezistenţă pasivă mult mai frecventă la români decât rezistenţa pe faţă. Tensiunile se adună însă şi, din când în când (rar), izbucnesc spectaculos. Aşa s-a întâmplat la 1907, când o ţărănime exasperată a incendiat ţara, spre uluirea unei clase cârmuitoare care numai grija ţărănimii nu o purta, deşi trăia pe seama ei.

Într-adevăr, şi sub domnia lui Carol I, în ciuda efortului modernizator, inclusiv a unei industrii incipiente, România continuă să prezinte un profil rural şi agricol foarte accentuat, satele adunând peste 80% din populaţie, pe deasupra, în condiţii de viaţă cu totul precare. Occidentalizarea, aplicată exclusiv la nivelul elitelor, n-a făcut decât să adâncească falia socio-culturală. România a cunoscut o perioadă de relativă dezvoltare între 1859 şi 1914, dar nu suficient de accentuată pentru a reduce vechiul handicap. Potrivit indicatorilor socio-economici globali, continua să se situeze la coada Europei.

În 1868, în faimosul său articol În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Titu Maiorescu a pus societăţii româneşti un diagnostic necruţător. „În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim cultură română…” Maiorescu lansa astfel bine-cunoscuta teorie a formelor fără fond. E, în cuvintele lui, destulă exagerare, chiar pentru momentul 1868, dar şi o bună parte de adevăr: nu numai pentru 1868, chiar pentru 2012. În filigran, se vede România de astăzi. Ca şi în teatrul şi schiţele lui Caragiale, a căror actualitate e frapantă şi care reprezintă cea mai fidelă transpunere literară a maiorescienelor  „forme fără fond”. Oglinda unei Românii nu tocmai serioase, care se joacă cu formele europene (precum „conu’Leonida” cu „reacţiunea” şi cu „revoluţia”).

România, neserioasă? E şi asta o posibilă caracterizare.

Supapa pentru români a fost şi a rămas umorul. Românul face „haz de necaz”, o zicere populară foarte caracteristică. În faţa „necazului”, strategiile posibile sunt diverse. Unii caută să schimbe lucrurile. Românii îl tratează în felul lor: făcând haz. „O, ţară tristă, plină de umor” (G.Bacovia).

11 - ianuarie - 2013

Lasa un raspuns


Impact-est ediţia 7

Ne vedem - citim joi, 29 august 2019

Statul şi băncile

Ion Banu (foto) este economist de profesie şi administrator special ...

Mergeanu s-a pension

Vajnicul comisar-şef de poliţie, Dumitru-Daniel Mergeanu, care şi-a şters cu ...