logoImpact EST nr. 788 - 24.09.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Ioan Dan Pintilie nu a avut, încă, şansa unei cronici acribioase la ultima sa carte de până acum, apărută la Editura SINTEZE (2012). Din prefaţa semnată de Paul Sân-Petru reţinem remarca, perfect îndreptăţită, despre „discursul bolovănos” şi doar o parte din primul citat servit drept argument. Începutul poemului de introducere este unul, pe dreaptă vorbire, remarcabil: „Amurgul e corupt/Florile cresc în canale/Şi au arome pestilenţiale”. Versuri excelente, mai bune decât cele care urmează, care sunt, cumva, mai căutat calofile: „Afară se aude ţârâitul vântului/Pe creştetul bolovanilor albiţi (încă frumos, n.n.)”, dar frumuseţile se edulcorează, ulterior, în spiritul tradiţiei: „Clopote bătrâne sună viscol/La nuntirea celor patru anotimpuri”. Discursul se redresează, însă, destul de spectaculos: ”Cimitirele negre/Seamănă cu nişte gravuri pe zăpadă”, pentru ca să se ducă într-o viziune ceva mai greu de urmărit: „Femeia cu voalul văruit/Care apare atunci când nu există nimeni/Taie viaţa din memoria unor măşti/Înălţate pe un vrej de fasole („Timp de gheaţă”, pag. 9). Unde este valoare în poezia lui Ioan Dan Pintilie din „Tărâmul cuvintelor”? Acolo unde siajul discursului urmează, cu consecvenţă, tradiţia – şi, cred, mai puţin acolo unde vorbeşte despre postmodernism şi se distanţează de el. Un exemplu peremptoriu ar fi poemul „Regrete”, de la pagina 13. Îl reproducem integral, cu un comentariu ulterior, aplicat cât mai sobru, pe text: „Toată copilăria am căutat/Un cuib de ciocârlie/Pe care nu l-am găsit/Niciodată/Târziu când am deschis ghiozdanul/Am văzut pasărea/ Şi puii.” Primele patru versuri pot fi socotite o capodoperă a simplităţii, cu aceleaşi mijloace simple, dar pline de emoţie. Poemul se putea încheia aici, la fel de bine cum poate şi să continuie, pe un ton egal, fără scăderi de interpretare. „Târziu când am deschis ghiozdanul/Am văzut pasărea/Şi puii” duce tâlcul poemului în altă direcţie, dar acest lucru nu este reproşabil. Cuibul este chiar în copil, el este, totodată, şi pasărea, şi puii – dar aceasta nu este singura interpretare admisibilă, dimpotrivă, metafora ne lasă căi deschise. Cuibul de ciocârlie este şi simbol al artei, înţeleasă naiv de copil, dar şi simbol al sufletului infantil, care este grozav de armonios, precum ciocârlia, pentru că nu a întâlnit, încă, viaţa. Dar îi cântă triluri. Copilul caută culcuşul păsării – şi nu puţină vreme, ci chiar întreaga durată a vârstei sale de aur & de graţie. Poemul e foarte simetric. Iar ultima parte e revelaţia. Când vede copilul pasărea? Târziu, foarte târziu. Când (aproape) nu mai e copil. Deschiderea ghiozdanului e similară cu dobândirea cunoaşterii. Cea scolastică, „omenească”. Mai înainte, copilul avea cunoaştere intuitivă – aceea (singura!) care îl face să caute pasărea. Textul poate sta, fără sfială, în panoplia oricărui autor. Poemele cele mai scurte sunt cele mai reuşite ale lui Ioan Dan Pintilie, deoarece acolo izbuteşte cabrarea conţinutului, acolo poate să ţină frâiele discursului în mână. Poemele mai ample – şi mai complicate! – pun, la rândul lor, probleme mai ample şi mai complicate. Dirijarea poemului nu se dovedeşte la fel de firească. Dimpotrivă. Este mai poticnită. Uneori, nu neg că această poticnire are un farmec. „Tărâmul cuvintelor”, poemul-titular, are drept motto un ilustru fragment al Ecleziastului – şi nu începe deloc rău, deşi are umorul involuntar al inocentului (IDP chiar este un inocent, un mare inocent, loc de unde isvorăşte şi poezia, în general – dar, mai ales, în cazul lui) : „M-am născut în insula Sumatra/Într-un an pe când nici nu eram/Aveam pe mătuşa Cleopatra/Şi pe unchiul meu Omar Khayyam).

Pastelul, în haine şi ele tradiţionale, îi vine bine lui Dan Pintilie: „Copacii râd cu frunze vestejite/Doi iepuri de prăsilă fug în lan/Caraşi burtoşi stau tolăniţi pe plite/Iar zurgălăii vor un cal troian”. Sunt mai puţin mulţumit, poate, de ultimul vers al strofei, care cade sub valoarea celorlalte trei, dar ele sunt salvate, global, de meritoriul umor al autorului, care închipuie „caraşii burtoşi” care ar sta „tolăniţi” pe plite. Vers care „rezistă” este (şi): „doi iepuri de prăsilă fug în lan”, lucru care trimite şi la dragoste bucolică, naivă, inocentă.

„Pastelul” îşi revine în strofa a treia, care, după mine, este impecabilă în puritatea ei, tristă: „Nici florile nu sunt mai norocoase/De când pe cer căldură nu mai este/Şi-şi amintesc pe când erau frumoase/Şi puse în cosiţe de neveste”. Aici, IDP seamănă, parcă, unui Constantin Preda sau chiar unui Ion Pilat, translat în timp. Impresionează prin simplitate şi economie de mijloace. Strofa finală, precum ne-a mai demonstrat-o, îşi ia revanşa: „Ciudata iarnă cu musteţe sure/Se-ndreaptă către noi tărâş-grăpiş/Cu-albine albe care vor să fure/Dulceaţa toamnei de la urdiniş”. Este neîndoios că distihul  trimite la amărăciunea îmbătrânirii. În final, cu toţii, însă, am vrea să mai furăm ceva din dulceaţa vârstei „de la urdiniş”.

Un poem cvasireuşit este „Bucuriile toamnei” (pag. 23): „Frunzele/Niciodată nu au aşteptat/Să li se spună că sunt bătrâne/S-au ofilit/Şi s-au aşezat în genunchi/Ca şi cum/Şi-ar fi cerut iertare de la iarnă”. Dacă ar fi fost după mine, poemul se putea opri şi la…”s-au aşezat în genunchi”, deoarece tensiunea versului se diminuează uşor după aceea. Dar, pentru plasticitatea imaginii (personificarea), deşi pasajul final este explicativ, putem digera şi această soluţie de final.

Un alt tristih care impresionează este cel din debutul poemului „Declaraţie”: „Nu am purtat ghiozdan niciodată/Întotdeauna mi-a plăcut/Să învăţ iarba să crească”. În primul rând, prin inversarea rolurilor: „eu-învăţ-natura”. În al doilea rând, prin asumarea acelei poze de erou al artei naive, de copil („nu am purtat niciodată”). Ioan Dan Pintilie este un poet al inspiraţiei: reuşeşte atunci când dă muza peste el – şi îl face să gâlgâie.

Dacă va fi mai parcimonios cu propriile sale texte, condensarea îl va face să ne poată convinge (pe) deplin.

 

Mihail Gălăţanu 18 - ianuarie - 2013

One Response so far.

  1. benone spune:

    un mare poet galatean, un mare OM, un mare caracter

Lasa un raspuns


Cum a măsluit Poli

Bogdan Banu (36 de ani) a fost condamnat pentru că ...

P.N.L.-ul vrea să p

Pe 19 septembrie, ora 9, membrii Asociaţiei Dezvoltarea şi Integrarea ...

Uitaţi-vă, să vă

Mai zilele trecute mă întâlnesc în parcarea mare de la ...