logoImpact EST nr. 840 - 28.09.2020

secera-si-ciocanul1349085523N-ar fi trebuit, după cele întâmplate, după nebunia prin care-am trecut – e drept, într-un alt timp istoric, unul marcat de atotprezenţa atotputernicului partid comunist – n-ar fi trebuit să mai mă las antrenat în vâltorile unei noi aventuri politice în care e greu să te simţi  confortabil. Trebuia să mă liniştesc, să-mi reprim şi să-mi lichidez ortice tentativă de a mai gusta din azima a ceea ce obişnuim să numim political corectnes. Nu există  politică nevinovată, curată şi sinceră, iar dacă Aristotel a considerat-o esenţială pentru definirea omului şi-a considerat că omul este un animal politic (zoon politikon) înseamnă c-a uzat de tehnica definirii prin negativ.

 

       Prin politică la nevolnicie

Nu facem filozofie, dar tocmai pentru că politicul operează cu idei, atitudini şi poziţionări subiective, diferite de la individ  la individ,  e un semn că oriunde intervine factorul uman este loc pentru eroare, pentru alternative, pentru diversitate, că ideea de political corectnes  rămâne un ideal, o iluzie, o amăgire. Cum  într-un alt timp istoric îi încercasem dezolările, puteam să mă liniştesc, să mă cuminţesc şi să nu mai mă las ademenit de îmbierile ce mi se făceau din mai multe direcţii. Am acceptat însă propunerea lui liderului ţărănist care m-a şi propus pentru funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei municipale P.N.Ţ. Era în ianuarie 1990, la câteva zile după marea devălmăşie decembristă, când F.S.N-ul îşi arăta adevărata înfăţişare de continuator fidel al defunctului partid comunist şi-şi arăta oroarea faţă de firava opoziţie, pe cale de a se înfiripa.  Iniţial, complicitatea  cu vechile structuri comuniste erau surdinizate , nu pentru că noii hămesiţi de putere din preajma lui Iliescu ar fi avut reticenţe, ci pentru că nu dădea încă bine, fantoma împuşcatului bântuia  peste plăpândul nostru început de democraţie, iar o susţinere deschisă , în văzul lumii a vechii nomenclaturi, ar fi iritat noile formaţiuni înfiripate în grabă, şi chiar în ochii gloatei, încă înfierbântate.

Era însă altceva. Sediul nostru, al noului partid recent înfiinţat, era un adevărat  club de dezbateri politice şi discuţii de tot felul. Eram cu toţii, cei puţini, ce ne întâlneam seară de seară la sediu, în  elan, plini de speranţă şi-ncercam, în acea  lume bine fesenizată, să influienţăm conştiinţa publică pentru a se elibera de coşmarul ideologiei comuniste, revigorat de echipa zâmbăreţului Iliescu.

Erau vremuri cumplite. Lumea nu voia nici să audă de o eventuală alternativă politică. Era  fascinată de imaginea lui Iliescu, mai ales după alegerile din Duminica Orbului, când Iliescu a fost preferat de electorat într-un proces mai mult decât confortabil, în comparaţie cu ceilalţi doi competitori – Ion Raţiu (P.N.Ţ.C.D.) şi Radu Câmpeanu (P.N.L.). Opţiunea pentru F.S.N. era aşa de gonflată că restul partidelor aproape nu mai contau. Climatul era cătrănit, infestat cu ură, cu nevroze, cu adversităţi politice radicalizate. Rivalităţile  se convertise în duşmănii, iar Ion Iliescu alimenta starea aceasta tensionată stigmatizându-şi adversarii (Regele Mihai, Coposu) cu o virulenţă  disperată. După lungile decenii totalitare, lumea se dezobişnuise să mai gândească în alternative. Opoziţia se grupase în Piaţa Universităţii, declarată zonă liberă de neocomunism, dar formele de protest vesperale şi noptatice erau timide, sentimentale, euforice şi nu se prelungeau în acţiuni politice efective. In condiţiile când electoratul român se pronunţase deja şi-l creditase pe Iliescu într-un procent ruşinos de mare, nici nu mai rămăsese mare lucru de făcut.

Inoportun ca întotdeauna, Iliescu le aplicase celor din Piaţă stigmatul de golani, dar efectul a fost exact invers de cum îl anticipase locatarul de la Cotroceni. Departe de a descuraja, stigmatul iliescian a fost asumat ca emblemă nu doar de cei din Piaţă, dar şi de toţi cei ce refuzau încolonarea fesenistă. Emblema de golan era asumată şi arborată ca semn decorativ şi distinct pentru pleiada noului val de tineri, care încercau o formă de afirmare publică şi de trezire a conştiinţei cetăţeneşti.

 

Cum de-a pierdut România momentul astral

Se întâmplă ca în viaţa unei naţiuni să apară un moment decisiv, rubicondic şi fundamental pentru  drenarea optimă a evoluţiei ulterioare. Fiecare naţiune îşi are momentele ei astrale, de maximă oportunitate pentru vectorizarea devenirii ei istorice. Dacă este fructificat sau nu, depinde de capacitatea clarvăzătoare a liderilor politici, a celor ce se află la pupitrul de comandă.  Ce-ar fi fost dacă Turcia ar fi pierdut momentul  activat de mişcarea junilor turci de la începutul secolului trecut, dacă n-ar fi fost asumată şi drenată într-un proces de împlinire?  Ce-ar fi fost dacă starea de spirit de la 1859 de la noi, nu şi-ar fi găsit omul providenţial,  şi pe un plan mai larg, voinţa politică oportună  care s-o preia, s-o asume şi să-i asigure o formă de împlinire istorică?

 

       Lunga vară fierbinte

Momentul din vara anului 1990, cu o Românie fracturată şi cu o Piaţă a Universităţii în clocot, era radical pentru despovărarea mentalului românesc de rudimentele ideologiei comuniste şi antrenarea ei într-un alt nivel de înţelegere a vieţii politice. Ce-ar fi fost dacă Ion Iliescu, în loc să se cramponeze de putere şi să facă apel la batalioanele de mineri pentru a măcelări studenţimea şi societatea civilă,  ar fi explicat că adversarii politici nu trebuiesc priviţi ca duşmani, că vremea înmasării tuturor în rândurile aceluiaşi partid unic a trecut definitiv, că trebuie să ne admitem şi să ne tolerăm reciproc chiar atunci când ventilăm opinii politice diferite, şi că societatea pe care vrem s-o înfăptuim, după deceniile de dictatură inclementă, va fi una a diversităţii de opinii, de idei, de opţiuni, de credinţe. Cu capitalul său de popularitate şi cu aura ce i-o conferise electoratul, (pe nedrept, dar asta este o altă problemă), era singurul care putea aduce lumea românească într-o altă înţelegere a lucrurilor. Oricine altcineva şi-ar fi luat această misiune, de a drena mentalitatea publică într-o direcţie democratică şi-ar fi făcut declaraţii în sensul acesta, ar fi fost lipsit de credibilitate. Când Gabriel Liiceanu a întocmit  acel excelent Apel către lichele, de fapt urgenţele prioritare ale societăţii româneşti,  n-a avut nici pe departe efectul aşteptat, a căzut în gol, într-un mental incapabil să înţeleagă schimbarea, iar autorul şi-a atras, pe nedrept,  destule acuze, adversităţi, duşmănii. Mă gândesc însă că,  de-ar  fi fost adoptat de Ion Iliescu şi l-ar fi mediatizat cu bună credinţă cu carisma (falsă) şi cu creditul (tot fals) de care se bucura în rândul unei populaţii fanatizate, cu un grad mai scăzut de înţelegere, ar fi avut un alt ecou şi alte urmări în drenarea mentalului colectiv într-o direcţie   rezolubilă.

N-a făcut-o. Prea era captivul unor foşti, pe care trebuia să-i ocrotească, prea era setos de putere şi prea era el însuşi legat de un trecut dubios pentru a avea libertatea de acţiune necesară unei asemenea atitudini salubrizante. N-a conceput nici o clipă că rolul său este episodic, de tranziţie, cum s-a întâmplat îu Germania cu Egor Krentz, sau în Bulgaria cu Peter Mladenov. S-a cramponat de putere şi-a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se menţine în fruntea unei sociatăţi ce reclama oameni, principii şi mentalităţi  noi. Nou se considera şi Iliescu, dar era nou în comparaţie cu ceea ce dislocuise din exerciţiul puterii, nu cu ceea ce urma să se înfăptuiască.

Revin însă la implicarea mea în viaţa politică din România post-decembristă. Printre noi, cei puţini care fondasem organizaţia P.N.Ţ.C.D. la Tecuci, emulaţia era generală. Corneliu Coposu era creditat ca preşedinte moral al României şi puţin a lipsit să nu fie linşat de minerii chemaţi de Iliescu. Am vizitat, împreună cu alţi confraţi politici,   sediul P.N.Ţ.C.D. din Bucureşti  la câteva zile după trecerea barbariei minereşti prin incintă. Era un dezastru. Imi imaginez că nici tătarii, în vremurile medievale, n-ar fi arătat atâta agresivitate,  n-ar fi produs atâtea stricăciuni şi  n-ar fi provocat  un dezastru mai mare. Am văzut atunci sute de maşini de scris, de xerox-uri şi  aparatură de tot felul distruse definitiv. Mormane de hârtii, dosare şi registre împrăştiate peste tot, decupaje în pereţii încăperii, de unde se extrăsese un seif, Dumnezeu ştie  ce conţinea, totul arăta ca după o mare calamitate. Furia şi gregarismul cu care au fost vandalizate sediile partidelor  istorice amintea de epoca de început a comunismului, când erau aruncate de la etaj nu doar cărţi şi mobilier burghez, dar şi piane sau opere de artă. Corsi e ricorsi?  Nu, era reeditarea aceleiaşi istoriii rescrisă de aceiaşi actanţi trecuţi prin focul luptei de clasă – cu Iliescu, Bârlădeanu şi Brucan – în prim-plan.

După o asemenea ispravă inavuabilă, oricine în locul lui Iliescu şi-ar fi prezentat demisia de onoare,  numai emanatul nostru degaja o mulţumire gonflată, de stăpân absolut şi sigur pe situaţie. Ce mai conta imaginea de popor barbar şi necioplit pe care o furnizase Europei, de s-a îngrozit o lume  de cruzimea şi primitivismul hoardelor conduse de Miron Cosma? România trecea drept o ţară înfeudată comunismului, incapabilă să se desprindă de  vechile metehne autocrate şi totalitare. Se constituise deja, la Vişegrad,  grupul ţărilor pregătite să adere la Uniunea Europeană, fireşte, fără România, dar Iliescu nu se intriga de această situaţie, era mulţumit că poate domni în continuare nestingherit şi poate să-şi protejeze vechii tovarăşi de idealuri comuniste, căzuţi vremelnic în disgraţie..

Am insistat mai mult asupra cadrului şi a vălmăşagului politic post-decembrist, tocmai pentru a sublinia apăsat nevoia de implicare politică. Lumea era dezorientată, îşi făcuse chip cioplit din persoana lui Iliescu şi nu se putea desprinde de imaginea lui mereu zâmbăreaţă.

 

Un Congres sub spectrul mineriadei

Trei luni mai târziu, în septembrie 1990, când am revenit în Bucureşti, ca delegaţi la Congresul P.N.Ţ.C.D., am regăsit capitala tot sub asediul minerilor, doar că de data aceasta sensul mâniei lor proletare era radical schimbat. In obiectivul lor nu mai erau partidele istorice vandalizate anterior, ci preşedinţia şi guvernul ţării pe care le voiau debarcate din exerciţiul puterii.  La intrarea în Teatrul  Naţional, unde se desfăşurau lucrările Congresului, câţiva mineri cu busturile goale ne arătau semnele gloanţelor de cauciuc cu care fusese trataţi de autorităţi în ziua precedentă. In noile condiţii, când nu mai erau omeniţi şi cazaţi de regimul iliescian, încercau să câştige bunăvoinţa noastră, a celor pe care-i agresase cu trei luni de zile în urmă. Erau hămesiţi de foame, dormise prin parcuri şi pe unde apucase şi regretau că în iunie se lăsase manipulaţi şi răspunsese la chemarea puterii.  Acum, sigur, atitudinea lor era radical schimbată, aceiaşi mineri care măsurase cu cismele lor murdare de mâzgă lumpenizată  Camera Deputaţilor ca să-şi impună voinţa imperativă, afişau acum o expresie smerită, cuminţită şi docilă. Abandonaţi până şi de liderii lor, flămânzi şi nedormiţi cereau să fie ajutaţi  cu ce se poate pentru a-şi depăşi situaţia deplorabilă în care se aflau.

Cum să-i ajutăm? Cineva a avansat ideea unei chete publice, şi, pentru a avea siguranţa că banii adunaţi nu vor căpăta alte întrebuinţări, o echipă de tineri  din sieful ţărănist au făcut ei cumpărăturile necesare şi-au descărcat portbagajul  în tabăra înfometată a minerilor. Probabil că delegaţii la Congres, cei mai mulţi trecuţi prin închisorile comuniste, şi-au reprimat eventualele resentimente provocate de agresivitatea mineriadelor şi-au înţeles apelul ce le-a fost adresat. Altfel cum să se înţeleagă generozitatea cu care s-a răspuns cererii minereşti? Ulterior, în confruntările politice dintre partidele de dreapta şi de stânga s-a invocat deseori acest gest de bonomie din partea ţărăniştilor, dar atunci, noi, care-am fost martori şi-am participat la această conivenţă nefirească, am avut sentimentul că facem un gest omenesc, fără nici o legătură cu lucrărtile Congresului şi cu politica P.N.Ţ.C.D.

Claustraţi în sala Congresului nu ştiam nimic din ceea ce fac minerii reveniţi în Bucureşti din proprie iniţiativă, dar seara, când s-a terminat prima zi de congres şi am ieşit pe esplanada Teatrului Naţional, am văzut marea de  mineri adunată pe platoul din faţa instituţiei aclamând delegaţii la întrunire. Erau acolo Doina Cornea, (cea mai contestată femeie din România acelui timp), Simina Mezincescu, ziariştii acreditaţi  şi mulţi dintre fruntaşii partidului ţărănist. Am văzut atunci de ce este capabilă  o categorie socială lipsită de principii, de  repere, de convingeri sau certitudini şi fără fundamente solide. Prin nivelul lor redus de instrucţie, prin  gregarismul lor funciar şi prin versatilismul lor nociv, totdeauna dispuşi să îmbrăţişeze o altă cauză, totdeauna  la dispoziţia primului intrus, –  dispus să-i îmbrobodească iar, cu alte promisiuni şi speranţe. arătau acum o dispoziţie bolnăvicioasă de a se înrola sub un alt stindard,   să se pună la dispoziţia altui lider, pe care să-l urmeze credincioşi şi cu aceeaşi sălbăticie.

Am înţeles atunci de ce Napoleon, chiar într-n moment greu al destinului său, cum a fost cel al imvaziei Rusiei,  a refuzat să conlucreze  cu Jaqueria, deşi aceasta s-a oferit să-l sprijine cu credinţă şi loialitate, fără condiţii prealabile. Era evident că-l putea ajuta, dar cine l-ar  mai fi salvat de furia ei, după ce şi-ar fi  încheiat misiunea. E curios cum de Iliescu n-a ţinut seama de învăţămintele istoriei, cum de n-a înţeles că mai devreme sau mai târziu grupurile fanatizate de mineri, cele care au măcelărit populaţia Bucureştiului pentru simplul motiv că aveau alte opţiuni politice, va pretinde un preţ, iar acesta va fi greu de achitat la termenul fixat de mineri. Reedita un scenariu vechi, de prin anii 47-50, dar situaţia de acum era radical diferită. Atunci, la începutul guvernării comuniste, partidul putea să–şi răsplătească  năimiţii, să-i gratuleze cu funcţii de conducere, să-i facă demnitari cu autoritate şi cu salarii burduşite, ceea ce acum, de-ar fi procedat la fel, Iliescu şi-ar fi trădat mentalul îndoctrinat comunismului, ar fi părut anacronic, ceea ce i-ar fi şubrezit poziţia de lider remaniat şi recunoscut ca unică autoritate..

De bună seamă, acum venise scadenţa. Minerii îşi recunoşteau eroarea, orbirea cu care se năpustise împotriva partidelor istorice, împotriva intelectualilor şi a populaţiei civile şi voiau debarcarea lui Iliescu şi a guvernului Roman..  Dacă opoziţia s-ar fi aşezat în fruntea acestor detaşamente hămesite  de foame şi înşelate în speranţele lor,  dacă le-ar fi creditat şi le-ar fi drenat spre instituţiile de putere, ar fi cunoscut un succes, cu siguranţă,  mai mare decât l-ar fi obţinut pe cale electorală. Spre cinstea lor, nimeni, dintre fruntaşii partidului ţărănist,  n-a încurajat această maree neagră aflată în căutare de lideri noi, de idealuri noi şi de altă bază socială asupra cărora să-şi exercite brutalitatea şi barbarismul.  I-a ajutat să-şi potolească foamea, dar nu i-a primit în sala Congresului şi nu a pactizat cu ei pentru scopuri politice.

25 - martie - 2016

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Fruntaşi în între

Dragi colegi, am vrut să dăm un semnal tuturor oamenilor ...

Buruiană Dorin se v

Unul din candidaţii la postul de primar al comunei Rediu ...

Familia liberală Ci

Audiată ca martor de DNA, Ciocan Elena se vrea primar, ...