logoImpact EST nr. 787 - 15.09.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Moartea regizorului Sergiu Nicolaescu a bătut-o la mare distanţă pe cea a poetului Adrian Păunescu, a umilit-o pe cea a patriarhului Teoctist în materie de rating şi a făcut o amintire duioasă din ştirile de la ora cinci cu accidente atroce, maţe deşirate pe şoselele patriei, cadavre decapitate la volan şi anatomii în direct. Peste tot în lume, moartea se vinde mai bine decât viaţa. Numai că, la noi, cioclii din presă ţopăie îndrăciţi pe fiecare coşciug, sanctifică şi martirizează de-a valma orice mort mai de soi iar poporul rage, huiduie şi afuriseşte în urma dricului. Prin alte părti, se întâmplă altfel. Curiozitatea morbidă este satisfăcută parcă mai decent, se vorbeşte aşa, mai şoptit, cu sfială şi respect faţă de cei trecuţi dincolo. Oare ce-i face pe unii dintre noi mai odioşi decât însăşi moartea?

 

În oglinda fiecărui mort îngropat de televiziuni se vede tot mai limpede una din feţele urâte ale unor exemplare vii doar pe dinafară: lipsa de educaţie şi incapacitatea compasiunii sincere. Mulţi se întreabă azi cum am ajuns aici, cine-o fi mai vinovat? Poporul sau presa? Mulţimea de pensionari adunată la morgă să o latre pe tânăra văduvă, s-o facă criminală cu ochii ieşiţi din orbite sau televiziunile că le dau tribună şi somează familia să ridice puţin capacul să vedem şi noi ce-i sub el?

Cine greşeşte mai rău? Publicul, când solicită să dispună de morţii livraţi de televiziuni după bunul plac, ca de un reality-show în care telespectatorii votează finalul? Sau televiziunile că hrănesc acest public morbid cu apa de mort, cu găleţi de lacrimi vărsate torenţial după oricine prezintă oarecare popularitate în timpul vieţii? Televiziunile că ademenesc poporul la furnalul crematoriului să-i admire coşul fumegând (ce poate fi mai mişcător decât un fuior din Sergiu Nicolaescu urcându-se la ceruri?). Sau poporul că se holbează la neant în loc să mute instant canalul TV?

Nici nu mai contează cine a tras în jos pe cine. Publicul televiziunile sau invers. Întrebarea este de ce în alte părţi vulgaritatea şi prostia nu te urmăresc până pe lumea cealaltă şi-ţi strică somnul de veci cum se întâmplă la noi? Totul începe şi se sfârşeşte cu educaţia şi bunul simţ elementar. Jurnaliştii din alte părţi ştiu că, difuzând imagini cu zaltaşi urlând la marginea gropii, rănesc sensibilitatea familiei şi a publicului. Ar putea uşor s-o violeze şi ei, desigur, dar îşi respectă profesia, îi opreşte bunul simţ, educaţia, ceva foarte uman din orice om încă viu pe dinlăuntru. Exigenţele publicului sunt şi ele ceva mai ridicate.

Şi la noi, televiziunile ştiu bine ce înseamnă viaţa privată, dar nu le pasă. Iar demonii, odată eliberaţi, sunt greu de ţinut în frâu. Prostia, ticăloşia sau pur şi simplu nepăsarea, dispreţul faţă de marile momente din viaţa unui om sunt mai contagioase ca fuga după rating. Tuturor ne pare mai facil să coborâm decât să ridicăm standarde ori măcar să facem un efort să le menţinem.

Mă aflam, prin 2005, în Statele Unite cu o bursă, făceam un internship la un ziar local din Albany, statul New York. Chiar în acele zile s-a întâmplat ceva groaznic: 21 de oameni au murit înecaţi pe Lake George, după ce un vaporaş de agrement s-a scufundat din cauza supraîncărcării.

Mă aşteptam să văd, ca la noi, poze cu cadavrele întinse ca peştii pe malul lacului, imagini cu feţele descompuse de durere ale rudelor, arătat poporului american proprietarul ambarcaţiunii. Spre surprinderea mea, pe acest nefericit proprietar de vas nimeni nu se grăbea încă să-l ardă pe rug din cauză că uitase, din câte se pare, să calculeze corect încărcătura vasului, adăugând şi greutatea cărucioarelor cu rotile ale grupului de pensionari. Ziarul local a preferat să publice pe prima pagină o poză de ansamblu cu luciul apei din care se iţea un cap de scafandru şi să trateze cu maximă circumspecţie posibilele cauze ale dezastrului. Atât şi nimic mai mult, cel puţin în primele zile.

Am întrebat, oarecum derutat, de ce ilustrează atât de sărac ceea ce părea să fie cel mai grav accident nautic petrecut în statul lor? Pentru că am răni astfel şi mai tare sensibilitatea unor familii şi aşa distruse de această tragedie, mi-a răspuns editorul-şef, adăugând ca cititorii trebuie menajaţi, la rândul lor, în faţa unor şocuri atât de mari. În plus, ne-ar acuza de lipsa de respect în faţa unei asemenea nenorociri.

Am văzut cum emoţia, compasiunea publicului a fost prima reacţie firească, ţâşnită spontan şi sincer. Ura faţă de „criminal” a cam lipsit din peisajul reacţiilor publice. Or fi fost, nu zic, destui dispuşi să-l prăjească în piaţa publică pe proprietarul de vas, dar nimeni nu s-a grăbit să le ofere tribună în absenţă unor minime investigaţii prealabile care să clarifice cât de cât situaţia.

Imaginaţi-vă cum ar arăta prin ziarele şi televiziunile noastre 21 de pensionari morţi prin înecare într-o plimbare de agrement prin Herestrau? Cum şi-ar împărţi oare ecranele în 21 de pătrăţele să transmită simultan live fiecare înmormântare? Cum ar fi urlat toţi demenţii împotriva „călăului de pe lac” sau „monstrului din Herestrău”. Şi cam câţi politicieni ar fi fost găsiţi vinovaţi de genocid? Iar în final, nu mai ştii cine a început: publicul, tot mai setos de sânge şi de moarte sau televiziunile, gata oricând să coboare cât mai jos pe treptele infernului.

P.S. Până la urmă, gradul de civilitate al unui popor se măsoară şi după modul în care reuşeşte că-şi controleze emoţiile primare, să-şi educe sentimentele şi să şi le ţină în frâu, exhibarea lor fără limite în spaţiul public fiind semn clar de primitivism şi înapoiere spirituală.

Dan Tapalaga 11 - ianuarie - 2013

One Response so far.

  1. iulian spune:

    Corect. Felicitari d-le Tapalaga

Lasa un raspuns


E. Ciorici s-a înv

După vreo trei-patru rocade cu Silviu Pripoaie, tizul meu, Eugen ...

Șeful Poliției, Do

Chiar că nu mai ştim cine pe cine şi cine ...

Inculpatul vameş Bu

Parcă scriem pe garduri, pe ziduri, ca pe insula vremelnică ...

10 septembrie 2019 -

Sursa foto: Arhiva Bibliotecii „V.A. Urechia”