logoImpact EST nr. 755 - 15.12.2018

În aceste zile, la Bucureşti, un singur om decide ce se va întâmpla cu cea mai mare bogăţie pe care România a avut-o vreodată, o bogăţie de peste 20 miliarde dolari, posibil peste 40 miliarde dolari.

În platoul continental al Marii Negre s-au descoperit rezerve de gaz de o mărime între 100 şi 200 miliarde mc. Preţul mediu european al gazului natural pentru anul 2018 este anunţat de Gazprom (cel mai mare furnizor european) a fi 230 dolari SUA/1000 mc (sursă: https://www.reuters.com/article/us-russia-gazprom-price/russias-gazprom-says-sees-gas-price-in-europe-at-around-230-per-1000-cm-in-2018-idUSKBN1HY20M), adică 230 milioane USD/1 miliard mc.

Dacă rezervă de gaze a platoului românesc din Marea Neagră este de 100 miliarde mc, atunci aceasta valorează 23 miliarde dolari SUA (11,3% din PIB-ul naţional pentru 2018) . Dacă această rezervă este de 200 miliarde mc, atunci valoarea acesteia este de 46 miliarde mc (aproape un sfert din PIB-ul nostru) . În România niciodată până acum nu s-a mai făcut o afacere de asemenea dimensiune: nici dacă adunăm toate „privatizările” ratate din istoria noastră (Sidex, Petrom, Apa Nova, distribuţii de gaze şi electricitate, flota pierdută) nu vom ajunge la o asemnea suma!

După descoperirea zăcămintelor de gaze naturale din perimetrele off-shore din Marea Neagră, România a devenit al doilea cel mai mare deţinător de rezerve de gaze din Uniunea European. Mărimea zăcămintelor din Marea Neagră (peste 100 miliarde mc) plasează România (peste 210 miliarde mc) imediat după Olanda (760 miliarde mc) şi înaintea Marii Britanii (205 miliarde mc).
Niciuna din celelalte ţări din Uniune nu deţine rezerve semnificative de gaze naturale şi nici nu contează în această ecuaţie (sursa https://www2.deloitte.com/ro/ro/pages/about-deloitte/articles/o-imagine-de-ansamblu-asupra-redeventelor-si-impozitelor-similare-in-sectorul-upstream-de-petrol-si-gaze-din-europa.html).
Atunci când auziţi vorbindu-se despre diversificarea aprovizionării cu gaze a Uniunii, despre piaţa comună energetică, să ştiţi că nu este decât un eufemism pentru aducerea gazului românesc, alături de cel olandez şi cel norvegian, la consumatorii europeni, în competiţie cu gazul rusesc.

Ei bine, aceasta miza enormă pentru întreaga politică energetică europeană se afla în vârful pixului unui singur om, iar acesta va lua cea mai importantă decizie din viaţa sa şi din istoria economică a României într-un secret absolut, de o manieră total netransparenta şi condus de criterii pe care numai el le ştie. Romanii au dreptul să ştie că sunt împiedicaţi să afle ceea ce se întâmplă cu cea mai mare bogăţie pe care o au.

Tot ceea ce ţine de cedarea acestor rezerve uriaşe de gaze de la statul roman la diverse companii este înconjurat de cel mai mare secret pe care l-a cunoscut această ţară:
· Nimeni, în afara unui grup mic de iniţiaţi, nu ştie exact cum s-a făcut concesionarea perimetrelor off-shore gazeifere din Marea Neagră către câteva firme în timpul guvernului Tariceanu: cel mai mare zăcământ a ajuns la austriecii de la OMV, al doilea că mărime a ajuns la firma rusească Lukoil şi al treilea la firma Carlyle (acum Black Şea Oil and Gas);
· Nimeni, în afara unui grup mic de iniţiaţi, nu ştie exact ce rezerve de gaz natural au fost descoperite în aceste perimetre, la ce adâncime şi ce puritate au zăcămintele;
· Nimeni, în afara unui grup mic de iniţiaţi, nu ştie exact cât vor costa investiţiile în exploatarea acestor rezerve, ce costuri de operare vor fi şi ce profit vor aduce.

Totul a fost ascuns cu grijă de ochii şi urechile romanilor, prin legi speciale, aceleaşi legi care au permis Transgaz să rezerve întreaga capacitate a conductei de transport unor firme controlate de către grupul lui Viktor Orban.

Pe baza acestor date secrete, Parlamentul României s-a pronunţat şi se va pronunţa asupra legii off-shore după toanele unui singur om; acesta va hotărî cât anume va încasa statul român redevenţe pentru cedarea unei bogăţii de 20-40 miliarde dolari, acesta va hotărî cât este acceptabil să primim că impozitare totală de la firmele care se vor înstăpâni pe această uriaşă rezervă. Aceeaşi persoană a hotărât (să nu ne facem iluzii privind puterea de decizie a micuţului Ion Sterian, oficial director general al Transgaz) ca cea mai mare parte a acestui gaz va ajunge în Ungaria, la firmele apropiate de campionul iliberal Viktor Orban.

Într-o ţară că România, ultimul cititor de ziare ştie ce avere are preşedintele Iohannis, ce salariu primeşte Cristinel Dancila (soţul premierului) de la OMV -8000 Euro/lună!, ce rachete interceptoare sunt instalate la baza americană de la Deveselu, ce fel de corvete sau baterii de coastă va cumpăra Armata Romană, dar nimeni nu are voie să ştie cât este rezerva de gaze descoperită de OMV şi ExxonMobil în perimetrul Neptun şi mai ales nimeni nu are voie să ştie cât vor plăti OMV&Exxon, Lukoil sau Carlyle pentru a exploata acest gaz.

Cu mult înainte de a se adopta vreo lege a exploatărilor off-shore, la un Power Summitorganizat de către Ziarul Financiar în februarie anul acesta, directorul general al ANRM anunţa cât va fi suma redevenţelor încasate de statul roman de la aceste exploatări, (ceea ce denotă că ştia cu mult înainte de a se adopta vreo lege şi ce rezerve sunt şi cât de mare va fi fixată redevenţa): 2,8 miliarde de euro în 20 de ani, adică cam 10% din valoarea gazului din aceste perimetre … (sursa https://www.realitatea.net/austria-i-ungaria-se-bat-pe-gazele-din-marea-neagra-ce-face-romania_2137178.html). Nimeni nu s-a întrebat atunci de unde ştie acest domn ce va scrie într-o lege care nici nu intrase în dezbaterea Parlamentului! Ei bine, exact asta spune legea care a fost aprobată în iunie şi modificată în septembrie de către Baronul României: că redevenţele rămân la nivelul de acum, adică, global, firmele care primesc un cadou de câteva zeci de miliarde de la statul român vor plăti, global, cam 13,5% din valoarea comercializată declarată…

În Uniunea Europeană mai există un singur zăcământ comparabil cu cel din Marea Neagră, zăcământul Groningen (cel mai mare din Europa) . Acesta este exploatat de către un consorţiu format de compania locală Royal Dutch Shell şi ExxonMobil, fiecare având câte 50%, iar nivelul total al taxării de către statul olandez este de 51,9% (de patru ori mai mare decât vrea feudalul României să taxeze firmele din Marea Neagră).

În tot acest timp, romanii sunt distraţi cu teme care mai de care mai comice sau neimportante, doar-doar nimeni nu va observa acest mare tun: o singură şi mult-prea-puternica persoană va decide soarta a 20, poate 40 miliarde de dolari, fără nici cea mai mică simulare a transparenţei.

Nişte firme despre care nimeni nu ştie cum au fost alese vor primi câteva zeci de miliarde de dolari din partea României, căreia nu-i vor plăti înapoi mai mult de 10-13% din acesta suma şi nimeni nu discuta acest lucru simplu şi şocant.
Discutăm despre „sifonarea” a câtorva milioane de lei din diferite bugete (regretabilă şi condamnabilă aceasta sifonare), dar pe nimeni nu interesează cum dispar 20-30-40 miliarde de dolari; toată lumea comentează condamnarea liderului suprem al ţării pentru câteva femei de serviciu angajate fictiv, dar nu are nimeni niciun interes pentru modul în care este cedata o bogăţie naţională de zeci de miliarde de dolari. Nu vi se pare ciudat? În ce ţară trăim oare? Societatea românească este singura vinovată de situaţia în care s-a pus, întorcând capul pentru a nu vedea ce se întâmplă cu această resursă incredibilă.
România a pierdut trei finale de Cupă Davis (1969,1971 şi 1972), ultimele două cu acelaşi scor (2-3), în fata americanilor. În 1971, la Charlotte, în cel de-al patrulea meci (scorul era 1-2), Stan Smith l-a învins pe Tiriac cu scorul de 3-0; în 1972, la Bucureşti, pe Progresul, desfăşurarea a fost dramatică: Smith l-a depăşit pe Năstase, Tiriac pe Tom Gorman, la dublu am pierdut şi, în acelaşi blestemat al patrulea meci, Tiriac a pierdut la Smith în cinci seturi memorabile într-o neuitată zi de 15 octombrie. De atunci, le tot povestim copiilor şi nepoţilor despre ceea ce umoristul Dan Mihaiescu numea prin glasul inconfundabil al lui Toma Caragiu a fi „la o mustaţă de ‘salatiera’ (aşa se mai numea Cupa Davis) „.
Ar trebui să memorăm aceste zile de sfârşit de septembrie 2018, pentru că, mulţi ani de acum înainte, le vom povesti copiilor şi nepoţilor cum România s-a aflat „la o mustaţă” de a deveni altceva decât o ţară bananiera, în care liderul suprem aruncă pe geam 40 miliarde de dolari…
Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).

Sursă: http://www.ziare.com/economie/gaz/cea-mai-mare-afacere-din-istoria-romaniei-decisa-de-un-singur-om-in-cel-mai-mare-secret-posibil-1531611

Petrişor Peiu, analist 5 - octombrie - 2018

Lasa un raspuns


Scandalul corvetelor

Acum trei săptămâni, Ministerul Apărării a deschis, în sfârşit, plicurile ...

Conducerea Spitalulu

După modelul consacrat de către comisarul şef Marius Dobrea, şeful ...

Speranţă cu clauz

Deşi, chiar în mandatul lui Ionuţ Pucheanu, multe străzi s-au ...