logoImpact EST nr. 755 - 15.12.2018

Ambalată strălucitor, o largă acţiune de propagandă a marcat descălecarea familiei Gupta. Ziare, televiziuni, tot felul de vectori media au contaminat spaţiul public cu zicerile pline de optimism ale noilor proprietari.
Sindicaliştii, luaţi joi (8 noiembrie) la prelucrare, au fost asiguraţi că va pogorî raiul pe Combinat:
– că familia are-n în plan să majoreze capacitatea de producţie anuală a combinatului siderurgic ArcelorMittal de la Galaţi cu 1 milion de tone, până în anul 2021-2022, care ar ajunge astfel la 3 milioane de tone de oţel, anual;
– că va investi peste 300 de milioane de euro, pentru a majora capacitatea de producţie a combinatului cu peste 50%, până la aproximativ trei milioane de tone anual;
– că nu vor mai fi restrângeri de personal, concedieri şi disponibilizări colective, etc;
– că investiţia de la Galaţi, cel mai probabil, va include repornirea unuia dintre furnale. Totodată, „se va explora” şi posibilitatea de a reporni cel de al treilea furnal – sau de-a instala un cuptor cu arc electric ce ar folosi, ca materie primă, fier vechi.
Turneul starului Sanjeev Gupta a continuat – cum altfel? – cu o reprezentaţie la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu prim-ministrul Viorica Dăncilă şi cu Viorel Ştefan, viceprim-ministru.
Sanjeev a descris întâlnirea cu premierul României ca „deosebit de încurajatoare” şi a menţionat că este determinat să construiască o prezenţă puternică a grupului în România, pe care o consideră o ţară cu „un mare potenţial de creştere”.
Dăncilă a discutat cu Sanjeev Gupta detalii referitoare la noul program, destinat să susţină parteneriatul public-privat, şi şi-a exprimat interesul de a fi implicată în aceste planuri. Gupta şi-a luat angajamentul „de a investi în abilităţile legate de industrie a tinerei generaţii”.

Deschiderea Gupta

Afacerile fraţilor Gupta în România au început în 1999, când au înfiinţat compania care se ocupa de intermedieri de mărfuri, Trans Danube Commodities.
În 2007, familia Gupta (fraţii Raj, Sanjeev şi Alok) apar şi cu Transdanube Industries – companie care este deţinută prin offshore-ul Cobrom Investments Limited, înregistrat în Cipru.
Prin intermediul acesteia, fluturând texte ameţitoare – că vor ridica o oţelărie cu o capacitate de producţie de 500.000 de tone anual, până în 2011, investiţia totală urmând să se cifreze la 200 mil. euro şi că vor crea 1500 de locuri de muncă – cumpără 65-70% din suprafaţa turnătoriei de fontă Turol Olteniţa, adică aproximativ 14,3 hectare de teren. Un an mai târziu, în urma unei licitaţii organizate de Primăria oraşului Olteniţa, indienii mai achiziţionează alte 14 hectare de teren.

„Suntem un jucător nou pe piaţa locală. Fabricile din România produc la un preţ ridicat datorită tehnologiilor învechite de fabricare. Am ales Olteniţa pentru că este un punct strategic cu acces la Dunăre, ceea ce facilitează transportul produselor către portul Constanţa, dar şi spre ţările europene. Am cheltuit până acum aproximativ 20 de milioane de euro, din care mai mult de jumătate a reprezentat achiziţia celor 21 de hectare de teren şi a unei staţii electrice”, declara Thommaso Serano, CEO-ul Transdanube Industries.
Apoi, italianul strecoară şopârla, precizând că investiţia nu mai este complet sustenabilă cu banii proprii.
Pe parcursul implementării proiectului, compania caută finanţare de la bănci: „Am discutat cu bănci precum BCR, UniCredit sau Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) pentru acordarea de finanţare în vederea susţinerii proiectului. Estimăm că 30-40% din banii necesari pentru investiţie vor fi din împrumuturi bancare.”
Manevra era următoarea: Gupţii înşfăcaseră terenurile oraşului fără să sufle nimic despre banii pe care, de fapt, nu-i aveau pentru ultramodernele oţelării. Semnaseră contractul cu Consiliul Local, ştiind că acea clauză suspensivă care-i obliga să realizeze investiţia promisă va fi aruncată la gunoi, printr-o modificare ulterioară.
Pentru a justifica preţul mic al terenului, contractele de vânzare-cumpărare aveau o clauză suspensivă care îi obliga pe cei de la Transdanube să fie serioşi şi, în termen de cinci ani, să realizeze o investiţie importantă şi să dea în folosinţă un combinat metalurgic. În caz contrar, aceştia urmau să restituie terenul primăriei care ar fi reţinut şi banii primiţi până la acel moment. Numai că, în anul 2010, clauza suspensivă este ridicată de către Consiliul Local. De ce? Transdanube susţinea că încearcă să obţină un împrumut bancar de 100 de milioane de euro, fără de care nu poate demara investiţia, şi că are nevoie să fie proprietar pe teren. Plin de bunăvoinţă, Consiliul Local aprobă şi clauza suspensivă dispare, iar Transdanube se trezeşte brusc proprietar pe teren, fără nicio obligaţie de-a mai realiza investiţia.

Nu există banii de investiţie, dar mai bagă „în buzunar” un teren

Investitorul nu obţine împrumutul, dar obţine un nou teren. În anul 2011, Primăria Olteniţa îi mai vinde un teren de 14 hectare, tot pe malul Dunării şi tot cu aceeaşi clauză suspensivă. Numai că, în anul 2014, Consiliul Local renunţă la acea clauză într-un mod cu totul inexplicabil, ţinând cont că timp de 7 ani Transdanube nu a făcut altceva decât să dărâme vechile clădiri ale Turol şi să ecologizeze terenul. Asta în condiţiile în care Departamentul de Urbanism al Primăriei Olteniţa a eliberat autorizaţia de construcţie încă din 14 iunie 2011 pentru a demara lucrările la ridicarea combinatului. În vara anului 2014, Transdanube se trezeşte că are în proprietate aproape 36 de hectare de teren pe malul Dunării fără a mai avea vreo obligaţie.
Iată ce spunea articolul 3.5 din contractul de vânzare cumpărare 4489/23.09.2011, inainte de a fi eliminat: „Cumpărătoarea intră în stăpânirea de fapt a imobilului azi, data autentificării prezentului contract fără nicio altă formalitate, urmând ca proprietatea asupra imobilului să se transfere la data realizării investiţiei, adică la data realizării recepţiei preliminare a unor depozite şi construcţii industriale conform HCL 49/2011 (numit în continuare „Investiţie”) şi a semnării procesului verbal de recepţie preliminară a investiţiei (…) Termenul de realizare a investiţiei menţionate (ca parte a unei investiţii complexe ce se va dezvolta de către Cumpărătoare) este de 5 ani. În cazul în care, până la data stabilită în contractul de vânzare-cumpărare, investiţia specificată nu este realizată, contracul este rezolvit de plin drept, construcţiile realizate până la data respectivă trecând în proprietatea privată a municipiului Olteniţa, urmând ca preţul achitat să fie reţinut ca şi contravaloare a folosinţei terenului (conform Anexei nr. 3 la HCL nr. 48/2010, astfel cum a fost modificată prin art. 3 din HCL/49/2011)”.

Bineînţeles, la Olteniţa n-a apărut vreun combinat metalurgic. Şi asta nu ar fi fost nicio problemă dacă preţul de vânzare nu ar fi fost mult sub cel al pieţei. În acea perioadă, un hectar de teren în zonă se vindea cu sume cuprinse între 25.000 şi 27.000 de euro. Gupţii au plătit cam 10% din valoare. Singura chestie neclară e dacă cei din primărie şi Consiliul Local au fost corupţi sau proşti, sau şi corupţi, şi proşti.
…Site-ul companiei Transdanube Industries a fost văzut în viaţă, ultima dată, prin noiembrie 2014 – atunci îi mai pâlpâiau zdrenţele şi mărgelele frazelor colorate: investiţie de sute de milioane de euro, oţelărie, producţie, locuri de muncă pentru băştinaşi…
Iată cum minţeau: „Transdanube Industries derulează una dintre cele mai importante investiţii străine directe în România.
Combinatul nostru metalurgic de ultimă generaţie, unul dintre cele mai moderne de acest tip din Europa, va fi construit la Olteniţa, pe locul fostei turnătorii de fontă dezafectate TUROL SA şi va intra în producţie începând cu anul 2014. Capacitatea iniţială va fi de 500 000 tone de oţel-beton pe an, prin prelucrarea fierului vechi.
Proiectul va genera 500 de locuri de muncă directe şi peste 1000 indirecte şi va revitaliza tradiţia industrială locală. Investiţia, în valoare de 200 milioane euro, va asigura dotarea combinatului cu cea mai modernă tehnologie, de eficienţă energetică maximă, care va proteja mediul înconjurător, dar va furniza de asemenea bază pentru dezvoltarea regională durabilă, va oferi angajaţilor condiţii de muncă deosebite şi va sprijini învăţământul cu profil industrial în regiune.
Am investit deja 30 de milioane de euro în pregătirea şi ecologizarea terenului şi în obţinerea tuturor avizelor şi aprobărilor necesare. Ne pregătim acum să intrăm în faza de construire a combinatului, în cursul următoarelor luni. Grupul internaţional din care face parte Transdanube Industries şi-a asumat o prezenţă de lungă durată în România şi a început deja să-şi extindă şi să-şi diversifice investiţiile în regiune, în metalurgie şi în afară sectorului metalurgic.
În 14 iunie 2011, Departamentul de Urbanism al primăriei Olteniţa a eliberat autorizaţia de construcţie care permite Transdanube industries să demareze ridicarea combinatului sau metalurgic integrat ultramodern, cu capacitate de producţie de 500 000 tone/an de oţel-beton. Lucrările sunt planificate a începe în următoarele luni. În acelaşi timp, suntem în negocieri avansate cu furnizorii de tehnologie, iar în viitorul apropiat urmează a fi semnat contractul pentru instalarea echipamentelor de cea mai nouă generaţie la nivel european şi global, care va face din oţelăria din Olteniţa cea mai modernă de acest tip din Uniunea Europeană.”
…Tot de pe site-ul companiei se mai putea afla ce etape se parcurseseră, dar povestirea se curmă brusc, în 2010, la avize şi aprobări:
– 2007: achiziţia a cca 30 de ha de teren care aparţin fostei turnătorii TUROL SA, dezafectate în urma restructurării metalurgiei româneşti;
– 2009: demolarea clădirilor fostei Centrale Termice Zonale (CTZ), a clădirilor fostei TUROL SA şi ecologizarea terenului;
– 2009-2010: obţinerea tuturor avizelor şi aprobărilor cerute de lege: certificatul de urbanism, acordurile pentru distribuţia gazului natural, pentru managementul apei, accesul la şoseaua naţională şi calea ferată, la alimentare cu energie, avizul de mediu.
(sursa: http://www.transdanube.com/)

Cu aleasă consideraţie, despre abandonul lui Sanjeev Gupta

„Ăsta e un om care cunoaşte România, pentru că a lucrat cu România şi înainte de ‘90. El este cel care a vrut să facă oţelăria la Olteniţa. A cumpărat vreo 40 de hectare de teren, portul, dar Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare nu a creditat împrumutul de vreo 200 de milioane de euro. Din cauza aceasta a abandonat proiectul”, îl apără Petru Ianc, preşedintele Societăţii Române de Metalurgie.

Îngrijorări şi interese transnaţionale

ArcelorMittal a fost forţat de Comisia Europeană să vândă şase fabrici din Europa pentru a primi aprobarea din partea autorităţilor de concurenţă a Uniunii Europene ca să achiziţioneze fabrica Ilva din Italia. Printre cele şase obiective industriale se regăseşte şi fostul Sidex.
Pe lângă diverse autorităţi arondate sau subordonate Comisiei Europene, tranzacţia trebuie aprobată şi de CSAT! Dat fiind că e cea mai mare fabrică de oţel de la graniţa estică a NATO, aceasta are rolul de a face conversia producţiei în folosul armatei, în cazul unui conflict militar. De aceea, seriozitatea cumpărătorului în ceea ce priveşte sănătatea economică a combinatului transcede graniţele aranjamentelor româneşti.
Fiind (totuşi) o tranzacţie privată, vânzătorul alege cumpărătorul şi îl propune organismelor europene şi naţionale pentru validarea acestuia prin prisma criteriilor. Acestea au fost enunţate clar de Comisarul european pentru Competiţie, Margrethe Vestager, care a declarat recent că se va asigura că „viitorul cumpărător îndeplineşte o serie de criterii predefinite, menite să garanteze că dispune de stimulente adecvate pentru a continua funcţionarea combinatului. Cumpărătorul va trebui să demonstreze Comisiei că dispune de capacitate şi stimulente pentru a exploata combinatul pe termen lung. Cu alte cuvinte, vânzarea combinatului către un cumpărător care ar avea în vedere închiderea sa nu ar fi o soluţie acceptabilă”.
Privim cu interes tranzacţia prin prisma seriozităţii cumpărătorului, deoarece în joc sunt 6.500 de locuri de muncă şi bunăstarea economică a unui oraş care depinde vital de acest combinat ce avea 31.000 de angajaţi în 1999.
Declaraţiile îndrăzneţe ale reprezentantului Gupta, privind investiţiile de peste 300 de milioane în modernizarea acestui combinat, seamănă izbitor cu cazul Olteniţa, ceea ce ne obligă să înţelegem seriozitatea şi reputaţia cumpărătorului, soliditatea sa financiară, experienţa de management, intenţiile privind viitorul fabricii pentru garantarea locurilor de muncă.
Întrebat în conferinţa de presă despre matrapazlâcurile de la Olteniţa, domnul Gupta pasează cu nonşalanţă răspunderea către fratele său: „Olteniţa a fost afacerea fratelui meu. Eu nu sunt foarte familiar cu acele afaceri… De fapt, deseară o să mă întâlnesc cu fratele meu după 10 ani.”
Declaraţia – pe cât de hilară, pe atât de şocantă – a consemnat-o Nicoleta Rogojină în ediţia online a Monitorului de Galaţi de joi 8 noiembrie 2018, şi poate spune multe despre seriozitatea familiei.
Consternarea vine din raportările presei locale şi internaţionale, unde activitatea diferitelor firme este inseparabil legată de enumerarea celor trei fraţi Sanjeev, Alok şi Raj, care formează familia Gupta.
De exemplu, „Ziarul Financiar” atenţiona: „Să fi uitat Sanjeev că e partener cu fraţii săi? S-ar putea ca lipsa de transparenţă corporatistă să nu fie chiar pe placul Comisiei Europene, care are un cuvânt de spus în alegerea cumpărătorului.
Aflat în ultimii ani într-o frenezie de cumpărături pe 4 continente, GFG Alliance a crescut mult, bineînţeles pe datorie, iar presa şi lumea financiară încep să îşi pună întrebări dacă nu cumva Gupta a fost prea ambiţios.”

Finanţările Gupta se clatină

Sanjeev Gupta e genul de om care încearcă să domine, să pară un mesia, să hipnotizeze şi să se impună prin simpla prezenţă, fără să fie nevoie să dovedească ceva. Este exact profilul omului de vânzări de succes care vine şi salvează situaţia.
O şi spune, într-un interviu pentru o publicaţie indiană, de limbă engleză: „Opinia este că ar trebui să fim primiţi cu braţele deschise, nu cu întrebări. Nu iau bani de la nimeni. Folosesc banii familiei. De unde vii tu? De unde ai banii? Astea sunt întrebări!?”.
Şi, totuşi, realitatea este că sunt întrebări legitime, iar cele mai recente evoluţii arată cu Gupta chiar foloseşte mai degrabă banii altora decât pe cei ai propriei familii. Şi modul în care a primit finanţare începe să ridice suspiciuni serioase în lumea vestică.
2,8 miliarde de dolari împrumutaţi vin de la fondul de investiţii elveţian GAM care recent, face, practic, primii paşi spre lichidare, spre surprinderea multora. Numai că, scrie ediţia internaţională a Financial Times, pentru GAM va fi greu să lichideze tot. Dacă i-a fost uşor să vândă anumite bonduri „bune” probabil îi va fi foarte greu să scape de tilturile cu care a mai rămas.
Pentru că vorbim despre datorii ale unor firme obscure sau chiar bonduri care au în spate doar promisiuni şi proiecte.
Promisiuni şi proiecte. Vă amintiţi? Exact ca la Olteniţa.
Şi comparaţia nu este deplasată, pentru că cea mai mare parte din aceste titluri greu sau imposibil de vândut au fost generate de grupul Gupta.
Criza a fost declanşată de un angajat anonim care a anunţat conducerea şi organismele de control a pieţei de capital că practicile managerului de investiţii Tim Haywood, nu sunt conforme cu regulamentele.
Investigaţia internă a GAM a reliefat că Haywood nu a depus suficienţă diligenţă în a verifica anumite investiţii, a semnat contracte singur, chiar şi atunci când ar fi fost nevoie de două semnături, nu a împărtăşit intern documente importante de analiză, a încălcat politica de cadouri şi protocol pentru că nu a cerut aprobări prealabile, şi-a folosit emailul personal în scop de serviciu şi altele.
Aşa cum notează Evening Standard în data de 25 septembrie 2018, „aceste practici nocive sunt legate de investiţiile făcute în datoria privată, foarte dificil de vândut, emisă de o companie denumită GFG Alliance, controlată de magnatul oţelului Sanjeev Gupta, conform Bloomberg”. De altfel, îngrijorarea este susţinută şi de Financial Times care notează acum câteva zile, pe 9 noiembrie 2018 că „sunt întrebări cum (Gupta n.a.) a reuşit să-şi finanţeze goana după cumpărături. Una dintre sursele de finanţare, conform documentelor publice, a fost GAM, care a deţinut o cotă semnificativă de cel puţin 2,8 miliarde dolari din finanţarea pentru companiile domnului Gupta.”
Din cauza acestei situaţii, acţiunile GAM s-au prăbuşit cu peste 66% şi se anunţa nori negrii la orizont atâta timp cât curg veştile proaste din investigaţia în curs.
Aşadar, rămâne validă întrebarea: dacă această sursă de finanţare relativ „prietenoasă” s-a evaporat, cum îl vor trata finanţatorii clasici? Pentru o companie cu un grad de îndatorare de peste 10 ori, accesul la finanţare devine destul de anevoios. Alternativa este să te îndrepţi spre surse mai puţin clasice, unde trebuie să accepţi dobânzi prohibitive, ceea ce afectează negativ buna stare a companiilor şi automat duce la lipsa finanţării pentru investiţii, pentru cheltuielile de capitale, ceea ce poate genera concedieri, restrângere de activitate. Au bază reală promisiunile făcute la Galaţi? Cum se pot asigura autorităţile că Gupta este un cumpărător serios?
Dată fiind istoria de la Olteniţa (unde familia Gupta nu şi-a onorat promisunile grandioase făcute public timp de 11 ani de a investi 200 de milioane de euro şi a crea peste 1500 de locuri de muncă în construcţia „celui mai modern combinat metalurgic”) cum se poate asigura Comisia Europeană că promisiunile de la Galaţi sunt reale, de această dată?
Am încercat să coroborăm declaraţiile de intenţii ale familiei Gupta cu realitatea financiară, dar nu am găsit nici un raport financiar şi nici o organigramă a grupului din surse directe. Există posibilitatea ca organismele europene să forţeze cumpărătorul la transparenţă corporatistă, dată fiind importanţa strategică a acestei achiziţii?
Prin ce instrumente poate Comisia Europeană să securizeze soliditatea investiţiei, ţinând cont că grupul Gupta are un grad foarte mare de îndatorare, iar accesul la finanţare pare problematic?
Cum se poate asigura Comisia Europeană de abilitatea cumpărătorului de a asigura funcţionarea neîntreruptă a producţiei în cazul deteriorării condiţiilor de piaţă?
Dat fiind numărul de achiziţii recente, consideră Comisia Europeană ca Grupul Gupta este consolidat suficient financiar şi ca resurse umane, logistice, pentru a derula o investiţie de anvergura celei de la Galaţi?
Poate Comisia Europenă să valideze capacitatea Gupta de a livra planul de investiţii pentru creşterea cu 50% a capacităţii de producţie şi repornirea unui furnal? În cazul în care nu are succes acest plan, combinatul se închide?

Paralele alarmante

La început, indienii au părut hotărâţi. În 2007 au cumpărat, de la Primărie, CTZ Olteniţa, fosta centrală termică din zonă, şi, de la AVAS, platforma industrială TUROL.
În 2008 au mai cumpărat de la Primăria locală un teren de 14 hectare, urmat, în 2011, de un altul tot de 14 hectare.
În 2012, familia Gupta a achiziţionat de la AVAS şi şantierul naval din Olteniţa, prin firma Evergreen, care nu mai funcţiona. Au ajuns astfel la aproape 40 de hectare de teren pe malul Dunării, cu scopul declarat de a construi o fabrică metalurgică.
Suma pe care au promis-o a lăsat cu gura căscată autorităţile locale. „Au spus că vor să investească 156 de milioane de euro în acea fabrică. Vă daţi seama că pe noi ne-a atras, fiind vorba de un oraş în care nu mai se producea aproape nimic”, îşi aminteşte Florian Cercel, fost viceprimar al oraşului.


„Am văzut în presă că acelaşi indian vrea să cumpere fostul Sidex Galaţi. Şi face promisiuni la fel ca la noi. Dar ce se întâmplă dacă şi acolo face ca aici. Acolo sunt încă mii de oameni angajaţi şi va fi o dramă dacă este la fel de serios ca aici. Mi se pare foarte ciudat că nimeni nu intervine. Încep să cred că proiectul este să fie distrusă siderurgia românească. Păi ăsta a făcut ce a făcut la noi în oraş, şi nimeni nu se sesizează: nici procurorii, nici SRI-ul, nimeni. Şi acum acelaşi om vine să cumpere la Galaţi. Este ceva necurat la mijloc”.
Dar nu toţi sunt nemulţumiţi sau intrigaţi; Primarul Olteniţei pare complet anesteziat. Întrebat unde-s oţelăriile Gupta, el descrie plantaţiile de lavandă şi goji, pe terenurile unde ar fi trebuit să duduie metalurgia: „De doi ani plantează lavandă şi goji. Au început să construiască şi o mică făbricuţă de ulei de lavandă. În port au construit şi o platformă de încărcat cereale. Au construit nişte birouri foarte frumoase în port”.
După finalul poveştii de la Olteniţa, întrebarea care se pune este legată de viitorul combinatului de la Galaţi. Dacă la Olteniţa nu au putut obţine o finanţare de 100 de milioane de euro, de unde ar putea investi acum 300 de milioane la Galaţi?
Familia Gupta are afaceri în România din 1999, când a înfiinţat compania care se ocupa de intermedieri de mărfuri, Trans Danube Commodities. Nu cumva aceste terenuri aflate pe malul Dunării, la Olteniţa şi la Galaţi, nu sunt mai interesante pentru transportul fluvial ieftin de mărfuri decât pentru producţia siderurgică?
Aşa cum spune istoria de la Olteniţa, familia Gupta are mai degrabă un apetit pentru terenuri ieftine în preajma Dunării decât pentru investiţii costisitoare în siderurgia din România.
După şantierul naval din Olteniţa, portul mineralier Romportmet va fi trece şi el în proprietatea familiei Gupta, ca şi combinatul siderurgic de la Galaţi, fără un euro în plus, în cadrul aceleiaşi tranzacţii dintre ArcelorMittal şi Liberty House.
Romportmet este cel mai mare port de pe segmentul Dunării Maritime şi principalul canal de tranzit pentru categorii importante de mărfuri.

Dan Manole 23 - noiembrie - 2018

One Response so far.

  1. Sebastian spune:

    L-am dat pe nimic, au venit veneticii care au început să taie în stînga şi în dreapta de plecau non stop maşinile cu fier. Îmi aduc aminte ce furnicar de oameni era la poartă, cum veneau trenurile dimineaţa cu oameni pe scări şi acum au rămas o mînă de oameni. Nu ştiu cum a fost posibil ca să se ducă pe rîpă toate fabricile din Galati în 30 de ani. Am ajuns de rîsul curcii

Lasa un raspuns


Scandalul corvetelor

Acum trei săptămâni, Ministerul Apărării a deschis, în sfârşit, plicurile ...

Conducerea Spitalulu

După modelul consacrat de către comisarul şef Marius Dobrea, şeful ...

Speranţă cu clauz

Deşi, chiar în mandatul lui Ionuţ Pucheanu, multe străzi s-au ...