logoImpact EST nr. 739 - 15.08.2018

„Cronica unei morţi anunţate” (Cronică de una muerte anunciada) este un roman captivant scris în 1981 de Gabriel Garcia Marquez. Intriga romanului se centrează pe povestea uciderii lui Santiago Nasar de către gemenii Pablo şi Pedro Vicario, fraţii Angelei Vicario, o tânără „returnata” familiei chiar în noaptea nunţii de către soţul ei pe motiv că nu era fecioară, „vinovatul” fiind Santiago.

Cei doi fraţi s-au dus la măcelărie să-şi ascută cuţitele, dezvăluind planul criminal măcelarului, apoi şi altor măcelări precum şi vânzătorilor de la un alt magazin. Aceştia au spus întregului oraş, inclusiv poliţistului Leandro Pornoy; acesta, la rândul său, i-a povestit colonelului Aponte planul celor doi, spre amuzamentul matinal al ofiţerului, acompaniindu-i acestuia bogatul mic dejun. Între timp, cei doi fraţi s-au spovedit preotului în avans pentru crimă pe care urmau s-o facă. Nimeni din întregul oraş nu a schiţat nici cel mai mic gest să oprească oribilul plan, care s-a şi înfăptuit.

În anul 1988, Sidex Galaţi era printre primii 10 producători de oţel din Europa, cu o producţie de aproape 9 milioane de tone de oţel lichid şi cu o „armată” de peste 50.000 siderurgişti. În anul de vârf al crizei economice de la sfârşitul secolului trecut, 1999, Sidex îşi înjumătăţise personalul şi producţia, dar încă aducea cinci procente din PIB-ul României.

Giganticul combinat a fost conceput şi realizat că un uriaş izvor de produse semifinite, care să hrănească industria siderurgică bazată pe valoare adăugată mare. Cu alte cuvinte, Sidex producea tablă şi ţagla din care mai apoi se produceau ţevi (la Petrotub Roman sau la Silcotub), se producea oţel beton, se construiau nave maritime şi fluviale la Galaţi, Mangalia şi Constantă. Fiind printre ultimele combinate integrate (avea inclusiv uzina cocsochimică) construite în Europa, produsele sale erau de o calitate bună, dar fiind semifabricate, înglobau valoare adăugată puţină.

În anii ’90, o echipă de arghirofili şi diletanţi care se jucau cu marile fabrici din ţara prin birourile somptuoase ale nou-înfiinţatului FPS (Fondul Proprietăţii de Stat), ademeniţi cu sume exorbitante de către generalii şi şmecheraşi comerţului exterior au decis să schimbe total paradigma funcţionarii combinatului şi să deturneze cea mai mare parte a producţiei către export, export realizat, bineînţeles de către firmele de casă ale echipei respective.

Cum s-a realizat acest lucru? Simplu: s-au inventat preţurile diferenţiate pentru export şi piaţa internă, astfel încât tot ceea ce se vindea în ţara era mai scump cu 30% decât ce se exporta. Astfel s-a reuşit distrugerea întregii siderurgii cu valoare adăugată mare, iar Sidex-ul a devenit un furnizor ieftin de materii prime pentru industria altora. Peste două treimi din oţelul semifinit de la Galaţi a luat calea exportului, văduvind industria românească de materii prime. Produsele gălăţene au fost vândute atât de ieftin încât toate marile pieţe ale lumii (SUA şi Uniunea Europeană, în primul rând) au apelat la diverse proceduri antidumping împotriva producătorului roman. Au dispărut pieţele bune, nu-i nimic!, generalii au continuat să vândă în Asia, în Turcia, continuând să se îmbogăţească şi continuând să sărăceasca vacă pe care o mulgeau.

Reţeta dezastrului a fost simplă: invocând faptul că Sidex nu poate lua bani de la bancă pentru a-şi finanţa producţia, „specialiştii în comerţ exterior” împrumutau ei bani de la bancă şi aduceau materii prime la ce preţ doreau şi exportau tabla tot la ce preţ doreau. Dar băncile finanţau circul ăsta tot pe baza garantei date de producţia de la Galaţi.

Lovitura finală a fost dată în perioada 1997-1999 când, printr-o inginerie plină de tupeu, Sidex a fost practic luat ostatic de firma fraţilor iranieni Vahid, Naser şi Hasan Alaghband, celebra Balli. Ingineria a fost o firmă nouă, Sidex Internaţional, în care Balli deţinea 60% şi combinatul doar 40%, care să vândă unde doreau iranienii şi mai ales, cum doreau iranienii producţia de la Galaţi. Acest lucru a adus Sidex-ul aproape de faliment, reuşind să supravieţuiască numai neplătind datoriile acumulate anii trecuţi. Haosul era atât de mare, iar jaful atât de evident încât, în vara anului 1999, ministrul industriilor de atunci a ordonat distribuitorului de energie să oprească alimentarea combinatului (pentru facturile neplătite) doar că pedeapsă pentru că se schimbase furnizorul de feroaliaje al fabricii şi maşina „de făcut bani” fusese momentan întreruptă.

Situaţia precară a finanţelor combinatului a impus măsuri radicale şi România s-a decis, în 2001, să vândă Sidex. Într-un triplu acces de inconştienţă, incompetenţă şi indolenta, muşchii celor de la FPS au vrut să decidă istoria siderurgiei europene. Ei au respins oferta celui mai mare producător european de atunci, grupul francez Usinor-Sacilor şi au ales un off-shore din Insulele Virgine Britanice, LNM Holding, condus de către indianul Lakshmi Nivas Mittal, care pe atunci nu deţinea nimic în Europa şi care se putea lăuda doar cu combinatul Karmet din Kazahstan.

Mittal a primit Sidex-ul gratis iar statul român a preluat toate datoriile combinatului (peste 1 miliard USD doar la data preluării), pe care le-au plătit 23 de milioane de romani. Indianul promite câte în luna şi-n stele, dar mai ales păstrarea celor 27.000 angajaţi şi investiţii de vreo 500 milioane USD, inclusiv un laminor nou de tablă laminată la rece pentru industria auto românească în devenire.

Deşi contractul de privatizare este aprobat prin lege în Parlament, în anii următori „inginerii dezastrelor” de la AVAS (urmaşul vechiului FPS) aprobă, prin protocoale secrete, zeci de anexe la contractul iniţial prin care statul plăteşte salarii compensatorii permiţând indianului să concedieze 20.000 angajaţi şi acceptă amânarea investiţiilor promise la calendele greceşti; astăzi, industria auto românească ajunsă la 500.000 automobile pe an importa în continuare tabla din Slovacia pentru ca indienii nu s-au învrednicit să facă laminorul promis. Au demolat, în schimb, uzina cocsochimică, 5 din cele 6 furnale şi vreo două oţelarii, aducând nivelul producţiei la aproape 2 milioane de tone pe an şi reuşind „performanţa” de a avea pierderi nouă ani consecutiv, exact pe durata celei mai lungi perioade de creştere economică globală!!!

Între timp indianul Mittal, lansat în Europa prin cumpărarea combinatului de la Galaţi şi bazat pe producţia realizată aici, cumpăra întreaga siderurgie europeană (inclusiv rivalul Arcelor, urmaşul vest european al Usinor-Sacilor), culminând cu preluarea de curând a combinatului Ilva din Taranto (cel mai mare din Europa). Ca urmare a aplicării regulilor anti-monopol, Comisia Europeană îl obliga acum pe Mittal să îşi vândă alte capacităţi şi ghici pe cine a căzut norocul? Pe combinatul de la Galaţi, desigur, care se pare că va fi preluat de Rinat Ahmetov, oligarhul din Doneţk care deţine Metinvest şi echipa de fotbal Şahtior. Ieşit din grupul Arcelor Mittal, Sidex-ul nu va mai avea, probabil, viaţă lungă şi se va stinge încet mai ales că noul patron este producător de oţel ieftin şi mult care abia aşteaptă să inunde Uniunea Europeană…

Şi uite aşa un grup de „specialişti” în catastrofe economice a reuşit să ucidă o fabrică de 9 milioane de tone de oţel în numai 20 de ani. Deşi toată lumea a ştiut de „crimă”, nimeni n-a intervenit: nici Guvernul, nici preşedintele, nici AVAS, nici România profundă, nici măcar vreun şefuleţ de partid mai acătării.

Directorul general care a „năşit” escrocheria Sidex Internaţional a ajuns primar al Galaţiului şi în această calitate a strălucit prin nepricepere şi nepăsare; directorul general al FPS care a înfiinţat Sidex Internaţional a ajuns cuscrul preşedintelui României şi cel mai bun prieten al primarului capitalei care a montat atâtea borduri că se putea face cu ele un drum până la Monaco. Directorul firmei Balli din România a rămas la fel de bun prieten cu cuscrul preşedintelui şi a reuşit să-şi plaseze fiul în scaunul de ministru de finanţe (ocazional şi secretar de stat); respectivul fiu este, ce coincidenţă!, secretar de stat la Ministerul de Finanţe exact în perioada în care acest minister îi plăteşte generos indianului Mittal suma pe care Sidex o pierde într-un final că urmare a păgubosului contract Sidex Internaţional.

Să mai spunem încă o dată că prea e „tare”: tatăl pune la cale escrocheria Sidex Internaţional şi fiul este în guvernul care plăteşte pagubă! Dacă mai adăugăm şi faptul că avocaţii care reprezentau Sidex-ul în 2000, în anul următor, erau deja avocaţii cumpărătorului Mittal şi scriau contractul de privatizare, mai că înţelegem de ce nimeni n-a văzut „crimă” care urma să se producă.

Dar să nu credem că totul era o fatalitate şi că, deh, asta e viaţa şi ca oţelul nu mai e o mare afacere: acelaşi cumpărător, indianul Mittal a fost silit în aceeaşi perioadă de către guvernele poloneze să investească peste 1 miliard USD în capacităţi similare cu cele din România şi astăzi Arcelor Mittal Polonia este printre primele 250 companii din Europa Centrală şi de Est, mai prosperă ca niciodată. În timpul acesta, Mittal a căpătat aproape trei sferturi din siderurgia românească pentru o sumă mai mică decât costul nunţii fiicei sale, Vanisha, de la Londra din anul 2004 – 78 milioane USD, cea mai scumpă nunta din lume de până atunci.

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN).

Petrişor Peiu, analist 6 - aprilie - 2018

One Response so far.

  1. mirel spune:

    Totul este o mizerie. Politica guvernaţilor după 1990 a fost una de desfiinţare a industriei romîneşti. Am ajuns o piaţă de desfacere pentru vest. O ţară debusolată, tineri fără speranţă care iau calea pribegiei.

Lasa un raspuns


Servland a sedus-o p

Firma Servland SRL Galaţi, administrată de către Gheorghe Pascariu, a ...

Nesimţire şi sfida

Au trecut mai mult de patru luni de zile de ...

De ce politică? De

De foarte multe ori am fost interpelat de anumiţi concetăţeni ...