logoImpact EST nr. 840 - 29.09.2020

Am traversat din nou un 15 iunie şi am supravieţuit rutinelor imbecile ale agitatorilor culturnici, care au o raţiune existenţială-să bifeze încă o comemorare a „poetului naţional Mihai Eminescu”. Am suportat pasivi agresiunea propagandei scolastice care nu-l vrea pe Eminescu decât poetul cu „mai am un singur dor”. Dar de ce să nu ne fie dor de Eminescu jurnalistul, pasiune care pare să fie de fapt marea sa vocaţie, şi care este aproape o certitudine că i-a adus moartea prematură. Să schimbăm măcar în preajma lui 15 iunie reflexele condiţionate şi să gândim şi cu capurile noastre, cele nespălate încă pe creiere.

 

Încă se tace în şcoli despre jurnalistul politic

Dăm căutare pe Google şi aflăm câteva răspunsuri la angoasele noastre. „ Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent, prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi antiiudeo-masonice. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac si fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărată a poeziei Doina. Continuă prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. Continuă prin atacurile tot mai neruşinate ale comunităţii evreiesti din ţară şi din afara graniţelor. Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.” (am citat din studiul „De ce trebuia asasinat Eminescu”, întocmit de Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş -“Permanenţe” Nr.1-2 2005). Iar pentru gălăţeni, ceva special-asasinarea lui Eminescu continuă şi prin ignorarea unui adevăr întunecat-că avem printre multele străzi cu nume imbecil şi o stradă dedicată sinistrului Grigore Ventura, compozitorul gălăţean convertit în agent austriac, care l-a turnat pe Eminescu la Poliţie, ca fiind un nebun încuiat la baia publică, şi care voia să-l împuşte pe rege.

Macedonski devine din poet o sculă

În numărul din luna august al revistei Literatorul, Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:
Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aş plânge dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun
Căci până ieri a fost năuc
Si azi nu e decât nebun.
Este momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încã din 28 iunie sã convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însã cei doi prieteni sosiţi în grabă la baia Mitrasewschi reuşiseră să-l salveze pe Eminescu. Ventura nu voia să fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat după apariţia ei Ventura îl atacă grav pe Macedonski.

“Nu este nici o îndoialã, prin aceastã epigramã este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu”. Iatã că Ventura cel care anunţase poliţia de existenţa nebunului, se retrage acum în ipostaza prietenului indignat arătând spre Macedonski: “Iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu!”.

Macedonski la rândul sãu încearcã să se apere, spunând cã este o epigramã veche care a fost publicată fără ştirea sa, epigramă care în plus nici nu îl vizează pe Eminescu. Există o logică în argumentaţia lui, dacă cercetãm puţin mentalitatea epocii, mai ales după presã vom vedea cã înnebuneau foarte mulţi oameni prin anii ‘80 ai secolului trecut, mulţi se sinucideau.

Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean pe cinste. Ventura şi Macedonski intrã într-o polemică puternicã, însã răul era deja fãcut, Eminescu era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate.

Maiorescu îi dă lovitura finală

În codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala gravã” a nebuniei îl îndepãrta definitiv de la viaţa publicã pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, si destituirea lui din funcţie. Iatã, aşadar, ce realizeazã Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe sã discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. Telegraful este primul care anunţă cã “Mai mulţi prieteni din capitalã, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în aceastã frumoasã şi nobilă acţiune. ”Maiorescu reuşeste sã dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care „Mai am un singur dor”, „Se bate miezul nopţii” etc. Abilitatea sa a fost extremã, aceste poezii erau menite sã distrugă imaginea unui Eminescu naţionalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societăţii româneşti.
Astfel, Maiorescu reuşeste să scindeze opera eminescianã, limitând-o la poezie. Din acel moment şi până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toatã lumea drept “marele poet”, “poetul naţional al României”, ştergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai bogată decât opera sa poetică.

Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publice: “Mi te dă cu totul mie”, “Nu zi ba de te-o cuprinde” (…) Or, chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: “Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi sã mor…”. Or, ideea de sinucidere din “Se bate miezul nopţii” (…) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si naţionale – nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste şi alte poezii “uşoare” – şi unele traduse? Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romanţe ieftine, cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea.

Refuzând medicaţia, Eminescu işi revine

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi strãinãtate, însã starea sãnãtãţii sale era foarte bunã, dupã cum mãrturiseşte Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară sănătos”.

Eminescu însuşi, viu si dornic sã reintre în presã, îşi va asculta “prohodul” în această parantezã a anilor interzişi, 1884-1888. Câteodatã se va revolta, va sparge vitrinele librãriilor, îsi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe “insurgent” la poliţie. Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la laşi: poetul a fost “împachetat” pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mănăstirea Neamţ. Pe lângã aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzaţia că “se lua de femei pe străzile Iaşilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le atingea în mers etc.

Ajuns la Neamt, Eminescu îsi gãseste liniştea. Continuã sã scrie în ciuda tuturor.

Acolo, la Mânãstirea Neamţ, poetul va definitiva, zic editorii, poezia „De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest bileţel: “Îti trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în “Convorbiri”. Îndealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea”.

(S.V.) 28 - iunie - 2013

One Response so far.

  1. Doctrinarii acestei bazaconii, ca sub Regele Carol I românii si-au omorât singuri propriul Poet National, sunt tot atât de eminescologi precât colaboratorii la demolatorul numar Dilema 265 din 5 martie 1998, ceea ce impune infiintarea de Catedre Eminescu in toate universitatile care indraznesc sa fabrice profesori de limba româna. Interbelicii, in frunte cu George Calinescu, erau mult mai aproape de documente si au incheiat discutia in lecturi obligatorii. Restul e tabloidizare si bestseller. Si complicitate a Autoelitei indeosebi la infamia ca Titu Maiorescu, marele exeget si ocrotitor al lui Eminescu, apare in aceasta elucubratie cu internarea abuziva de tip sovietic a poetului in azilul psihiatric, drept un fel de general coleg securist cu Nicolae Plesita sau Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg)!

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Fruntaşi în între

Dragi colegi, am vrut să dăm un semnal tuturor oamenilor ...

Buruiană Dorin se v

Unul din candidaţii la postul de primar al comunei Rediu ...

Familia liberală Ci

Audiată ca martor de DNA, Ciocan Elena se vrea primar, ...