logoImpact EST nr. 867 - 17.04.2021

Abominabilele evenimente de la Caracal, dispariţia fără urmă a unor minori din ţară, adolescentele care bat trotuarul în metropolele europene, toate au conotaţii cu educaţia şi cu siguranţa cetăţeanului.
Suntem ţara cu cel mai ridicat abandon şcolar, cu cei mai mulţi analfabeţi funcţional şi cel mai scăzut nivel al fondurilor alocate Educaţiei: 2,7% din PIB, deşi Legea nr. 1/2011 statua „minimum 6%”.
Niciodată, din 2011 până în prezent, niciun guvern n-a respectat legea. Cum comenta pe aceeaşi temă un jurnalist, „ei au făcut-o, ei n-o aplică”. N-ar fi pentru prima oară.
Distanţa faţă de alte state europene este mare. Suedia alocă 6,8%, Danemarca 6,5%, iar la polul opus, cinci state alocă sub 4% din PIB: Grecia, Italia, Slovacia, Bulgaria şi Irlanda. Sub 3% alocă un singur stat: România.

Aşa e viaţa: se mai şi moare

Să fim înţeleşi: învăţământul românesc este mult rămas în urma celor din Suedia sau Danemarca. Deci aici ar trebui alocate mai multe fonduri pentru investiţii, ca să le ajungem din urmă, nu mai puţine ca să batem pasul pe loc.
Din 2011 şi până azi, niciunul dintre cei 14 miniştri câţi s-au perindat la Ministerul Educaţiei nu s-a arătat nemulţumit că i s-ar asigura fonduri insuficiente. Dar nici n-a explicat vreunul de ce sute de şcoli funcţionează fără autorizaţie, fără canalizare şi fără apă curentă, elevii fiind invitaţi să se servească de latrina aflată în spatele clădirii.
Să-mi fie iertat, însă simt aici un fel de cârdăşie între cei care alocă fonduri şi cei care nu le primesc. Factorii politici toţi ştiu că fondurile împărţite în teritoriu aduc imediat voturi, pe când cele împărţite şcolilor vor da roade peste mulţi ani de acum încolo, când sigur vor veni alţii la putere. În plus, un vot educat este unul mai greu de manipulat.
Faptul nu priveşte numai Ministerul Educaţiei. Într-un fel sau altul, sunt implicate şi primăriile, Ministerul Sănătăţii, al Mediului, al Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, al Tineretului şi chiar al Muncii, care îşi completează titulatura astfel: „… şi al Protecţiei Sociale”.
Era să uit, chiar şi Ministerul de Interne este implicat, dacă ţinem seama că răspunde de siguranţa cetăţeanului, iar anul trecut un copil a murit înecat în latrina şcolii, caz unic în Europa. Copilul e şi el cetăţean, şi lui trebuie să-i garanteze cineva siguranţa.
Niciunul dintre miniştri n-a reacţionat atunci, nu s-a arătat oarecum vizat, necum responsabil şi el pentru cele întâmplate. Şi-o fi zis fiecare că asta e treaba altuia sau că aşa e viaţa: se mai şi moare.

Gândire de ministru: dacă aş avea banii, n-aş avea ce face cu ei

Pe de o parte, pun lipsa apei şi a canalizării pe seama insuficienţei fondurilor, dar pe de altă parte aş zice că o contribuţie importantă o are şi indolenţa. Ce mare scofală este o alimentare cu apă, chiar şi într-o zonă fără reţele?
În mediul rural, au apărut de la o vreme încoace puzderie de vile, case de vacanţă, reşedinţe cu tot ce le trebuie, inclusiv apă şi canalizare. Nu peste tot există reţele, dar fiecare posesor de vilă şi-a făcut un puţ propriu şi o fosă septică: e casa lui şi face pentru el, nu pentru vreo şcoală.
Dar atunci, mă întreb, dacă oamenii găsesc fără probleme bani pentru casele lor de vacanţă, cum de nu găseşte statul pentru nişte şcoli? Aş zice că problema nu-i de bani, e de pricepere sau nepricepere. Plus indolenţă, bineînţeles.
Din nefericire, ca să porneşti orice lucrare, îţi trebuie documentaţii, avize şi autorizaţii de construcţie, antreprenor. Se pricepe să managerizeze toate acestea un director de şcoală? Poate că nu, dar avem inspectorate şcolare ca să-l ajute, nu numai să-l controleze, avem funcţionărime în administraţie tot în acest scop, avem şi în ministere, berechet.
Chiar dacă Educaţia este subfinanţată, realitate ce nu se poate contesta, refuz să cred că lipsa de fonduri a împiedicat dotarea tuturor şcolilor cu apă şi canalizare. Au împiedicat-o indolenţa, nepriceperea şi cârdăşia.
Am rămas consternat, aflând o declaraţie de la sfârşitul anului trecut făcută de actualul ministru, doamna Monica Anisie, care pretindea că, pe actuala „construcţie” în materie de investiţii şi priorităţi, dacă s-ar aloca 6% din PIB acestui domeniu, „nu am avea ce face cu banii”.

Ce am face cu banii, dacă i-am avea

Sunt de acord că guvernele care s-au succedat din 2011 până acum n-au pregătit „construcţia” necesară absorbirii unor fonduri pentru educaţie la nivelul altor state UE, dar de la doamna ministru aş fi aşteptat să ne spună mai curând proiecţia domniei sale pentru noua sa „construcţie”, decât faptul că moştenirea trecutului ne condamnă la un statu quo perpetuu.
Mă întreb, oare soarta Educaţiei în România va rămâne şi de acum încolo încremenită în cele preluate de la PSD? Să fim serioşi: nu-ţi trebuie multă „construcţie”, ca să asiguri transportul tuturor copiilor de acasă la şcoală şi înapoi, mai ales în zonele rurale şi cele izolate, unde abandonul şcolar este frecvent.
Asta trebuia să ne spună doamna ministru Anisie, cum ar putea asigura microbuze şi şoferi chiar şi în zonele cele mai izolate, cum ar putea dota şcolile cu laboratoare şi mobilier adecvat, cum ar putea asigura elevilor hrană şi chiar haine, în cazul când n-au. Au fost cazuri când elevii au abandonat şcoala, numai pentru că n-aveau ghete.

Ciudatele noastre bugete: sărace într-o parte şi bogate în alta

Observ, de exemplu, că, deşi personalul Guvernului a fost redus, uriaşul aparat funcţionăresc al Parlamentului a rămas în toată splendoarea sa. Nici de numărul parlamentarilor nu se atinge nimeni, deşi poporul s-a exprimat prin referendum, apreciind că ar fi destul să avem o singură Cameră cu 300 aleşi. Atât.
Câte nu s-ar fi putut face pentru Educaţie, folosind economiile de la Parlament? Poate s-ar fi asigurat măcar transportul ca lumea şi n-ar fi fost nevoite fetele din Caracal să apeleze la „ia-mă, nene”.
Mă îndoiesc că guvernelor succedate din 2011, când a apărut legea, şi până acum, le-a păsat de aşa ceva. Numai la Educaţie s-au succedat 14 miniştri. Să-mi fie iertat, dar unii din ei n-aveau nicio legătură cu educaţia. Ba chiar dimpotrivă.
Citind numele lor, apărute brusc din anonimat şi întoarse înapoi, la fel de brusc şi tot acolo, gândul mă duce la iluştrii titulari din trecut ai acestui minister (denumit uneori şi al Învăţământului): Spiru Haret, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, D.A Sturdza, Petre Carp, Nicolae Creţulescu, I.G.Duca, numai nume de răsunet.
Pe vremea lor, diplomele eliberate de şcolile româneşti erau recunoscute la Paris, Berlin sau Viena, tinerii noştri îşi luau acolo licenţele sau doctoratele şi aproape totdeauna se întorceau acasă. Dacă-i întrebi pe tinerii de azi de ce nu se întorc, îţi vor răspunde că îi atrag dotările din Vest, profesorii şi colegii de acolo, campusurile şi, în cele din urmă, salariile.
Să-mi fie iertat, dar salariile din România se vor plăti şi mai departe tot din împrumuturi, dacă nu investim în Educaţie, sub pretext că actuala „construcţie” nu este axată pe aşa ceva.
Cred că Ministerul Educaţiei n-ar trebui să se călăuzească după cele „construite” de PSD+ALDE, ci mai curând după programul „România Educată”, construit cu totul altfel şi complet neglijat de fosta guvernare.

Victor Piţigoi 28 - februarie - 2020

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

A.G.A. Ordinară de

Conducerea SC Transtec SA Tecuci, cu sediul în Tecuci, judeţ ...

Mogulul cu greutate

Prin târgul nostru, aşa, ca o boare, ca un ecou ...

În UE se fură înt

De aia Parchetul Anticorupţie al Uniunii Europene (PAUE) trebuie să-şi ...