Cum sunt stigmatizaţi jurnaliştii critici? Simplu. Prin insulte, marginalizări, acreditarea ideii că ar fi încuiaţi, trădători, rasişti, ostili democraţiei şi ştiinţei şi, deci, piedici în calea salvării planetei.
Sau în calea salvării naţiunii şi religiei. Pe care potentaţii şi propagandiştii tiraniilor, ca şi agenţii lor de influenţă din vest, le ”confundă” cu şeful dictaturii, cu teroriştii şi ciracii lui. Jurnalistul critic le-ar face chipurile cauza, neamul, ori credinţa ”de ruşine”. Sau le-ar trăda.
Dar jurnalismul critic n-a ajuns să fie vitregit, prigonit şi lichidat doar în ţări mafiote, autoritare şi totalitare precum China comunistă, Iranul, Rusia şi Turcia. Sau în Mexicul cartelurilor. Are greutăţi şi în Europa. Ori SUA, în care, de asemenea, culoarul libertăţii presei s-a îngustat sensibil. Între altele prin măsuri împotriva pandemiei, după cum admite, în debutul săptămânii internaţionale a libertăţii presei, chiar raportul unui ONG de stânga ca Amnesty International. Potrivit căruia ”libertatea de opinie e îngrădită peste tot în lume”. În acest scop ”statele se folosesc de mijloace tehnice, precum sistemele de supraveghere, programe soft de spionaj şi de închideri ale internetului. Concomitent, guvernele se folosesc de pandemia Covid-19 ca să limiteze şi mai mult dreptul la exprimare liberă…”
Ori dreptul la întrunire, protest şi demonstraţie… Atacurile liberticide nu se rezumă însă la acţiuni directe ale guvernanţilor. Se exercită şi alte genuri de presiuni, dure, sau soft, menite să-i împiedice pe ziarişti să-şi facă treaba: să informeze şi să formeze opinii adecvate despre o lume complexă, tot mai dezinformatoare şi, deci, tot mai liberticidă şi antidemocratică.
Presa: a patra putere? Sau sluga guvernanţilor?
Ce-i drept, jurnaliştii şi-o fac frecvent cu propria mână. Prea mulţi încurcă presa cu un fan club al echipei politice preferate. Am văzut şi în România jurnalişti, altfel buni şi nearondaţi televiziunilor oligarhiei şi propagandei moscovite, comportându-se precum confraţii lor din vest, care cred că datoria lor ar fi nu să rostească adevărul, ci să asiste propria tabără politică, judecată ca singura ”justă”, să se impună. Aşa se explică ajutorul demn de o cauză mai bună acordat în presă unui Cîţu neavenit, după decizia premierului de a risca integritatea coaliţiei şi de a torpila încrederea dintre partenerii alianţei şi în actul guvernării, dându-i afară din executiv nemotivat nu atât pe vinovaţii situaţiei de la spitalul Foişor, cât pe reformatorii unui domeniu critic, ca sănătatea, vitregit, jefuit şi distrus de mafioţii cleptocraţiei româneşti.
Să nu fi ştiut unii jurnalişti experimentaţi că dezinformează, apărându-l pe premier? Ba bine că nu. Dar unii au crezut, aiurea, că e responsabilitatea lor să dea democraţiei o mână de ajutor minţind, spre a salva o şubredă coaliţie, considerată de centru şi ameninţată rău de extremişti. Alţi gazetari s-au lăsat intimidaţi fie de vacarmul general, fie de păţanii ca ale unei jurnaliste plecate cu un lider român în vizită externă şi avertizată să nu cumva să comenteze păţanii punându-l pe demnitar în dificultate, dacă nu vrea ”să ajungă pe o listă neagră”.
Azi, alte liste negre, înşiruind personalităţi ameninţate cu moartea, circulă în voie în România. Le întocmesc legionari, simpatizanţi ai extremei drepte şi membri sau adulatori ai AUR, calificaţi aidoma inamicilor unor Xi, Putin, Erdogan sau Khamenei ca ”trădători”, ”terorişti”, ca ”agenţi de influenţă” ai vestului, sau, după caz, ca lachei ”ai Moscovei”.
Gazetăria ca ghimpe, nu ca PR
Ideea e să se intimideze jurnalismul independent până la îngenuncherea şi desfiinţarea lui. Că dictaturile, extremiştii, mişcările şi sistemele totalitare operează astfel, se ştie. Net mai înfricoşător e însă dacă şi vestul odinioară democratic până în vârful unghiilor, începe să preia metodele şi stilul de lucru al tiraniilor, pune botniţă gurilor prea slobode şi tolerează doar pseudojurnalismul de PR. E suficient, în acest scop, ca politicieni importanţi ai partidelor guvernamentale să ofere laude şi avantaje fie şi indirecte autorilor şi redactorilor şefi docili şi să stigmatizeze voci critice, să le ceară demiterea, sau marginalizarea, ca nefiind în pas cu progresul, ca ostili nu demersurilor puterii executive, ci ”ştiinţei” şi ”democraţiei”, ca, pasămite, ”extremişti de dreapta”, ”conspiraţionişti”, ”rasişti” şi ”antisemiţi”.
Cum are loc în Germania cultura anulării, sau, vorba lui Andrei Vieru, anularea culturii? În speţă a vocilor critice la adresa guvernului? 53 de importanţi oameni de film şi de teatru germani au ironizat recent liberticidele măsuri anti-pandemie ale guvernului Merkel. În presupusa ”apărare” a presei şi a deciziilor ”legitimate democratic ale guvernului şi parlamentului” a sărit recent, doldora de ură, un dregător social-democrat din coducerea principalului post public, radio & TV german, WDR, cerând sistarea colaborării cu actorii critici.
Or, democraţia înseamnă libertate şi un jurnalism-ghimpe în coasta dregătorilor şi clasei politice, nu obedienţă faţă de potentaţi şi PR. La plimbare trebuie trimis un demnitar care intimidează şi cheamă la cenzură, nu artişti care solicită să li se redea drepturi luate în ideea de a li se salva lor şi altora viaţa, dar care încep să pună în pericol nu doar cultura şi economia, ci şi pe copii, educaţia lor, sănătatea psihică şi demnitatea unui număr tot mai mare de oameni.
…sau ca ghiocel şi preş…
Problema e că acea parte substanţială a presei mainstream care s-a prefăcut în oficină de îndoctrinare ideologică şi propagandă, anulând radical orice exprimă vreun dubiu cât de timid faţă de dogmele noii religii progresiste, nici nu pricepe, mereu, că aruncă în aer democraţia.
Unii, ca apărătorii lui Cîţu de la Bucureşti, se amăgesc, scandalos, că ar face ”bine”. Alţii cred, în vest, că „ajustând” adevărul spre a ajuta guvernul, luptă în contra rasismului, a urgenţei climatice, a ”populismului” atacând democraţia, ca şi pentru cauza proprie, a presei pe ”nedrept” criticate.
Iată motivul pentru care o amplă parte a presei mainstream, americane şi vesteuropene, a trecut sub tăcere vreme îndelungată fapte, evenimente, ori alocuţiuni contrariind cauza progresistă. De pildă replica senatorului de culoare Tim Scott, că ”America nu este o ţară rasistă”, contrazicând persuasiv recenta luare de poziţie a preşedintelui Biden.
În reacţie, reţelele sociale şi presa de stânga l-au călcat în picioare rasist, numindu-l ”unchiul Tim”, prin trimitere injurioasă la romanul clasic, dar incorect politic, care este ”Coliba unchiului Tom”, o scriere care a pregătit esenţial, peste ocean, terenul abolirii sclaviei.
Nici azi n-au dispărut cu totul rasismul şi suprematismul alb, identificând oamenii în funcţie de culoarea pielii. Problema e că (în numele combaterii stigmatizării rasiste) s-a ajuns, după cum reliefa Scott, ”să se nege progresul”, iar ”oamenii să fie definiţi din nou pe bază de culoare a pielii”. Or, din laşitate sau prostie, o parte a presei trece sub tăcere această scandaloasă re-rasializare, care n-are cum să nu ducă la noi stigmatizări 2.0 şi 3.0.
Ce efecte are conformismul progresist?
Încât independenţa presei e în prezent atacată la baionetă din trei părţi. De guvernanţi, care şi-o doresc docilă. De extremişti, care o vor lichidată. Şi din interior, de jurnalişti conformişti şi salvaţionişti. Or, după cum just releva, recent, Andreas Rosenfelder, şeful suplimentului cultural al ziarului berlinez Die Welt, ”încercarea de restaurare a încrederii în clasa politică şi în mass-media” (prin minciuni pioase, acoperindu-le dregătorilor inadecvarea şi greşelile, de pildă deficitara aprovizionare a Germaniei cu doze de vaccin), ”îşi ratează scopul”.
Şi îl ratează fatal. Căci ”de la iluminism încoace, sistemul” (occidental) ”se întemeiază pe raportul critic dintre clasa politică şi opinia publică. Simbioza îl distruge”, afirmă, pe drept cuvânt, Andreas Rosenfelder. Căci nu democraţiei îi slujeşte. Ci, oare, cui?
Alintatul celor cu pâinea şi cuţitul şi tentativa ascunderii duioase a erorilor comise la vârf, ori de către ideologii corectitudinii politice, asezonate cu osândiri violente ale criticilor guvernamentalei netrebnicii, făuresc un buzdugan politico-mediatic.
Unul, care provoacă creşterea mefienţei faţă de presă şi a neîncrederii faţă de clasa politică. Lovitura lui izbeşte sistematic, repetat şi crunt şi zdrobeşte ce-a rămas din barajul aderenţei la democraţie, dând astfel apă la moara celui mai primitiv şi infect extremism.
