logoImpact EST nr. 705 - 24.11.2017

interviuEvenimentul a avut loc la Casa Avramide, iar coleg de prezentare a fost scriitorul tulcean Nicolae Ariton.

Reporter: Ce a generat această carte despre gurile Dunării şi în special despre această perioadă?

Tudose Tatu: Cartea face parte dintr-un ciclu mai lung. Am început prima oară cu acel eveniment al atacului asupra carantinei de la Sulina, prima carte pe care am scos-o, „Asaltul însângerat”, am continuat cu istoria farului de la Sulina, pe care l-au construit… ruşii, şi am intrat într-o discuţie cu domnul Dan Arhire, referitor la acest subiect… „Farul Comisiei Europene a Dunării de Jos”, de parcă ar fi şi Comisia Europeană a Dunării de Sus”… dar tembelismul academic se poartă în momentul de faţă, dat fiind faptul că marea majoritate a doctoratelor din ţara asta sunt aşa cum prea bine ştiţi… Copy – paste. După aceea am mai scos o carte referitoare la cum s-a înfiinţat Sulina. Sulina rusească, în urma hotărârii pe care a luat-o contele Mihail Semionovici Voronţov, guvernatorul provinciei Novorossia şi Basarabia, cu sediul la Odessa, şi discuţiile pe care le-a purtat cu austriecii. În această idee, el a pus bazele Sulinei în data de 27  februarie 1837. Începând cu data aceasta, putem vorbi despre existenţa Sulinei.

În carte tratez perioada care începe la 1 iunie 1854, când se declară blocada gurilor Dunării, distrugerea Sulinei, între 8 –17 iulie, după aia renaşterea oraşului, în primăvara anului 1855(începând din martie), până la prima şedinţă a Comisiei Europene a Dunării, din 4 noiembrie 1856. Sunt în carte o grămadă de detalii despre personalităţi, indivizii de atunci, consuli, situaţia oraşului, în general: cum arăta, câte locuinţe erau etc.

Rep.: De ce vi s-a părut relevantă perioada de care vă ocupaţi în acest volum?

T.T.: Se leagă în principal de evoluţia Ţărilor Române, căci este o problemă foarte simplă. După 1829, dat fiind faptul că se liberalizează comerţul şi începe marele export de grâne ale Principatelor, devenirea acestora s-a bazat în primul rând pe munca ţăranilor. În general, după 1829, marile Puteri au început să fie interesate de gurile Dunării şi de accesul către porturile Galaţi şi Brăila. Aşa s-au ridicat şi oraşele, respectiv în baza acestui export, iar toată problema la Sulina se punea în felul următor: Ce apă este acolo? Cât are bara respectivă? Pot intra vasele, nu pot intra la adâncimea respectivă? Plecând de aici, se poate considera că – şi într-o viitoare carte o să scriu despre această chestiune, „Axa Galaţi – Sulina vs. Odesa” – bara Sulina şi oraşul Galaţi, ca centru diplomatic, militar şi, la vremea aceea, de export au constituit unul dintre motivele Războiului Crimeei. Un alt motiv a fost faptul că, cel puţin pentru doi ani de zile, în Marea Britanie recolta de grâu a fost extraordinar de slabă; în comparaţie cu cifre, a fost mai mică cam cu 50– 60% faţă de recoltele anilor precedenţi. Producându-se această criză, peste asta s-a suprapus, cel puţin pentru anul 1853, reducerea adâncimii barei timp de nouă luni de zile, vasele cu o capacitate mai mare de 60 de tone neputând să intre… Toate aceste fapte adunate la un loc, plus invazia rusească de la 1853 a celor două Principate, au dus la izbucnirea Războiului din Crimeea. Lipsa de alimente în Europa Occidentală, şi nu era vorba numai de Marea Britanie, ci şi de Franţa şi de toate ţările din zona mediteraneană.

Rep.: Cât e ficţiune în volumul dumneavoastră, cât e non-ficţiune?

T.T.: Nu-i roman, este realitate 100%. Cărţile mele nu sunt romane, deşi se pot citi astfel, dar totul se bazează numai pe documente, pe traduceri, ziare, documente consulare: totul este verificat.

Rep.: Am văzut că aveţi foarte, foarte multe surse. Aţi consultat şi Jurgea – Negrileşti, cu „Troica amintirilor”, că are multe referinţe…

T.T.: Nu. Dumneavoastră m-aţi întrebat de perioada aceasta, de care mă ocup pentru un simplu motiv -şi asta cred că vă va clarifica: Războiul Crimeei a fost cel care a dus la unirea celor două Principate. Dacă nu era, România nu exista ca stat. Un lucru care a fost impus de puterile vest – europene, în definitiv: n-au vrut ruşii, n-au vrut austriecii, n-au vrut englezii, n-au vrut turcii… Până la urmă, s-au întors datorită Războiului Crimeei.

Chiar să fi vrut politicienii români la vremea respectivă, căci nu voiau, dar Europa a impus unirea aceasta. Cam asta e viziunea adevărată, nu variantele pe care le-aţi citit şi dumneavoastră în istorie, că ai noştri au luptat, şi au făcut, şi au dres… Da, s-a profitat de situaţia aceasta, s-a intervenit, s-a luptat diplomatic, plus contribuţia pe care a avut-o masoneria europeană la vremea aceea. De la ’48, marea majoritate a revoluţionarilor unde au fost trimişi? În Imperiul Otoman, iar fratele de lojă cine era la Marele Orient: inclusiv sultanul Abdülmecid I şi cu Reşid Paşa. Şi din cauza asta, revoluţionarii români – ciudat, nu-i aşa? – au fost plătiţi de către guvernul turc. Ceea ce se scrie în Istoria României, că – săracii! – au fost exilaţi sau mai ştiu eu ce, e altceva; au fost departe de ţară, e adevărat, dar au avut mijloace, guvernul turc a găsit resurse pentru ei.

Rep.: Cât de greu a fost accesul la documente?

T.T.: Dacă vă referiţi la arhivele româneşti… Dar se pare că nu vă referiţi… La celelalte? Să ştiţi că au un regim mult mai liberal decât al nostru: noi am rămas cu vechile obiceiuri miliţiano –securiste, în schimb, ei sunt mult mai deschişi. Eu am fost în Spania, la Madrid, şi am avut o experienţă… Nu mă aşteptam să fiu primit cu atâta deschidere, mă interesa o relaţie diplomatică între România şi Spania din viziunea unui consul spaniol din Galaţi, la vremea respectivă. Singura reprezentanţă diplomatică înainte de Războiul de la 1877 – 1878 a Spaniei a fost în Galaţi. Este foarte interesant că respectivul consul, pe care îl chema Foscolo, era din vestita familie Foscolo, legată şi de Sulina, unde e şi o casă Foscolo. La Madrid am fost întrebat ce vreau să văd. Păi, ce aveţi dumneavoastră? S-au uitat, au căutat în calculator fără nicio rezervă, fără nicio legitimaţie sau vreo programare… M-au trecut pe loc, s-au uitat în paşaport, apoi mi-a spus că-mi dă inventarul. Mi-au adus nişte cutii în care erau alte cutii, mai multe cutii decât erau trecute în inventarul din calculator!

Le-am atras atenţia că-s mai multe decât cele inventariate electronic. Cam asta a fost relaţia. În schimb, la ei este o chestie foarte interesantă(pe care am observat-o şi la austrieci, şi la britanici): partea politică, rapoartele consulare sunt trecute într-un fond, iar cele comerciale, în alt fond. Sunt distincte. Lucrul acesta îl ajută pe cercetător, începând de la arhivare. Mă duc la Bucureşti, lucram la o carte – pe fonduri europene – despre tradiţia pescuitului la Galaţi în perioada 1467 – 1948. Merg la Arhivele Naţionale să cer fondul. – Păi nu-l avem… – Cum nu-l aveţi, că e trecut aici? – Veniţi peste două zile! Merg peste două zile: îmi pare nespus de rău, fondul este scos din cercetare!… Şi era o chestie în baza unui articol care fusese scris cu trei – patru ani de zile înainte. Cineva „documentase”. Era fondul de la Direcţia Pescăriilor Statului. Şi este închis, n-ai acces. Mi-am pus şi eu întrebarea, de ce l-au retras din cercetare, fiindcă fusese un istoric care scrisese în baza fondului. Cred că erau anumite date de „proprietate” din Deltă, despre luciile de apă care s-au dat către acela, către acela… Şi l-au scos. Ca să i se piardă urma…

Rep.: Vorbeaţi „proiectiv” despre următoarea carte.

T.T.: Va fi vorba despre piraţii de Dunăre. Despre ce însemna să fii pirat în perioada Regulamentului Organic şi în perioada Războiului din Crimeea. Nu era nicio problemă, vă spun eu: erau nişte simpli hoţi. Pot să vă spun că-n Galaţi sau în portul Brăila era ceva foarte interesant: ei înşelau la cântare. Cu baniţele. Dar „înşelatul” ăsta intră tot la categoria „piraterie”. Că termenul acesta era aiurea folosit: niciodată n-au existat abordaje, căci n-aveau cu ce, în definitiv. N-au fost indivizi cu ochi acoperiţi, cu picior de lemn sau cu cârlig în loc de mână… Erau hoţi care atacau: de exemplu, vasele care naufragiau. În presa timpului, sunt semnale că vasele erau jefuite dacă naufragiau; echipajul se salva cum se salva. Inclusiv pe zona Sf. Gheorghe. Şi ce se mai întâmpla: pe canalul Sulina, pe canalul vechi erau anumite zone în care pândeau, iar unde erau zonele cele mai dificile de manevrat ale vaselor, băieţii acolo erau, aşteptând ca vasul să intre la necaz… Am găsit document scris în presa austriacă, în care ruşii au mărit – 1851 – numărul posturilor de pază şi al şalupelor – canoniere de intervenţie pentru astfel de cazuri. Asta era până la Războiul Crimeei. Cam la asta se rezuma pirateria.

În carte o să fie vorba despre Sulina sub regimul de ocupaţie austriacă, începând din 5 iulie 1855 până în 2 martie 1857, când au plecat cu somaţie. Totuşi, ei au adus nişte îmbunătăţiri în traficul vaselor de atunci.

 

 

A consemnat Petru ŢINCOCA 25 - noiembrie - 2016

Lasa un raspuns


AICI SUNT BANII PENT

PSD Bucureşti are 100 de milioane datorii! Suntem într-un dezastru financiar ...

UNPR nu mai există.

Fuziunea prin absorbţie a UNPR cu PM a fost contestată ...

Prejudicii de 12 mil

Este limpede că ţara asta este scăpată/lăsată din mâini în ...