logoImpact EST nr. 787 - 18.09.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Lectorul universitar doctor Alina Cheşcă tratează angoasele şi nevrozele culturale cu terapii prin poezie 

 

Reporter: Aţi scris mai demult despre lacrimi şi iubire, despre moarte şi timp, despre supuşii regelui, despre viaţă şi uitare…Azi, despre ce mai scrieţi?

Alina Cheşcă: Am scris la 20 de ani, într-o perioadă fericită a vieţii mele. De atunci am scris multe, şi le-am scris altfel. Privesc înapoi cu recunoştinţă, am acumulat multe, am traversat nişte clipe de graţie…Le-am căutat cu înverşunare, m-au inspirat. Am realizat multe, totuşi este prea puţin pentru câte am vrut să fac…E important să ne certăm, mergem înainte şi asta ne stimulează. Am făcut o pauză în scris, nu e bine…

Rep.: Pe cetăţeanul european prins de crize îl apasă multe răspunderi.

A.C.: Ha, ha! Da, multe griji. Mai ales în ultimul an. Mă felicit pentru naivitate, pentru că altfel n-aş fi progresat cu atâta suflet, n-aş fi fost atât de inspirată şi nu m-aş fi simţit atât de liberă sufleteşte. În ultimul an am stagnat, poate că e firesc să se întâmple aşa, îmi spun şi alţi creatori că sunt momente de pauză, când acumulezi…Şi apoi totul izbucneşte, ca un vulcan…Dar, trebuie să vin cumva în întâmpinarea inspiraţiei.

Rep.: Bate vânt de inspiraţie prin România şi prin Galaţi? Pare a fi doar o vântoasă de oraş muncitoresc şi industrie de cenuşă.

A.C.: Cenuşa industriei nu poate acoperi spiritele înalte să creeze. Există atâţia oameni activi, care crează, care pun lucrurile în mişcare. Care crează reviste, care organizează activităţi culturale…Nu putem nega lucrul acesta. Este un oraş muncitoresc, dar aceste comparaţii nu fac foarte bine. Un complex de inferioritate ne-ar ţine pe loc. Eu cred că există în Galaţi scriitori buni, buni profesori, există oameni care îşi doresc să schimbe ceva în bine. Am simţit lucrul acesta. Sunt oameni care deschid căi. E adevărat că suntem între crize, dar…Căutăm remedii şi ieşiri…

Rep.: Ne tratăm cu poezie?

A.C.: Cu atât mai mult când este aşa de greu. A fost un an nebun, degradant, ne-am obişnuit cu urâciunea, cu intriga, cu disperarea, cu scandalul…încât nu mai vedem restul. Fac o mărturisire, pe care nu credeam să fiu nevoită s-o fac vreodată. Am crezut toată viaţa că cea mai grea luptă e cu noi înşine. Acum e foarte important să nu ne lăsăm pervertiţi, să nu ne schimbăm decât în bine, să nu ne încrâncenăm, să luăm atitudine atât cât putem, să nu ne facem iluzii că vom schimba lumea…Putem schimba câte ceva în pătrăţelul nostru, mai mic sau mai mare.

Rep.: De regulă, sfârşim prin a fi schimbaţi de lume.

A.C.: Da, ducem lupte pe care nu le pierdem, dar nici nu le câştigăm! Avem o mare dorinţă de supravieţuire interioară şi spirituală, de a vedea partea frumoasă a vieţii, a oamenilor, a lucrurilor. Sunt realistă, dar recunosc că în ultimul an m-am simţit copleşită. Am simţit că toată frumuseţea pe care am adunat-o şi am căutat-o şi am încercat s-o nasc eu însămi, atât cât am putut, e cumva alterată. Poarte nu e cuvântul cel mai bun, nu vreau să alterez…Cred că am închis o parte din mine într-un sertar, nu cu voinţa mea…Am sentimentul uneori că am pierdut cheia, deşi mă încăpăţânez în fiecare zi s-o găsesc. Spiritul va învinge, dar e o luptă grea. Când eşti dependent de armonie şi de prietenie, de iubire şi frumuseţe, este cu atât mai greu. Este greu să fii pândit din toate părţile…România este pândită, lucrurile sunt sălbatice în lume, dar paradisul există. E în noi. Se lasă greu la iveală, să ne bucure…

Rep.: Aţi călătorit mult prin Europa, prin universităţile ei. Cât de greu iese la lumina conştiinţa de cetăţean european? Europeanul rejectează ideea românească de cetăţean european?

A.C.: În ultimii ani, conceptul de europenism a devenit din ce în ce mai complex, pe undeva ne înecăm în prea multe clişee. Vorbim de Europa, dar nu ne este clară perspectiva. Nu e o imagine clară. Românii nu sunt altfel decât restul Europei. Vreau să văd dincolo de structurile sociale şi politice. Sunt om de litere, mi-e greu să fiu încorsetată între limite. E bine să mergi în viaţă dincolo de aparenţele oamenilor. Trebuie să atingem esenţele, dar nu ne reuşeşte. Am fost la destule conferinţe, am îmbinat utilul cu plăcutul, este un mare câştig profesional şi spiritual.Mă simt liberă. Când nu mai sunt liberă, poezia păleşte.

Rep.: Poezia este dovada vieţii: când viaţa arde bine, poezia este cenuşă.

A.C.: Poezia este terapie. Psihanaliştii şi psihologii spun că aşa este. Cu cât realitatea este cenuşie, cu atât nevoia de refugiu este mai mare. Şi fiecare se refugiază în ce poate. În funcţie de vârstă, refugiile sunt diferite. Să nu fim însă distructivi.

Rep.: Am ceva timp, vreau să mă retrag către cultură, dar nu văd nici un refugiu.

A.C.: Refugiile trebuie căutate. Trebuie să ştim ce ni se potriveşte. E refugiul în frumuseţe, nu neapărat în poezie. Ne refugiem către artă, către cultură, către evoluţie. Sunt trepte de urcat, se poate. Trebuie să existe dorinţa de evoluţie. Nu avem timp, dăm vina pe oboseală, pe depresie sau pe pasiunea pentru improvizaţie. E greu, inima spune ceva, mintea altceva…Raţiunea ne cere evoluţie, să fim frumoşi sau importanţi, inima ne trădează. Ne împinge spre autodistrugere, spre comoditate, spre lene distructivă, spre inerţie şi obişnuinţă. Să exersăm zilnic, nu e clişeu, e din propria experienţă. Lupt cu mine, orice ar fi. Îmi spun mereu, ca o poezie, că viaţa e frumoasă, că ne este la îndemână, chiar dacă nu avem bani. Se întâmplă, limitele materiale ne trag către limite spirituale. Nu credeam să spun vreodată aşa ceva, că sfera lui a fi este peste tot, sfera lui a avea e prea puţin importantă. Evoluţia ţine de asta. Să nu cedăm, demonii din suflet sunt greu de alungat.

Rep.: Poate că noi, românii, avem angoase nejustificate.

A.C.: Scriam într-o poezie că viaţa mea este un etern tratat de pace între est şi vest. Hm! Ha, ha! Am anticipat. E un tratat care nu se scrie uşor. Nici în noi înşine nu ne este uşor să modificăm.  E prea mult economic în educaţie şi cultură. Spiritul este superior, dar global se face cu multă atenţie asta, la noi nu prea. Aici e cheia viitorului unui popor. Individual putem avea resurse, dar global e mai greu. Dăm vina pe exterior, e cineva de vină, dar noi nu facem destul…Nu facem ceva frumos pentru mintea noastră. Timpul ne loveşte, dar ne şi construieşte. Hai să evoluăm în spirit!

Rep.: Evoluăm dacă rezonăm. Nu toţi au urechi de delfin.

A.C.: Cultura nu e pentru mase? Ficare evoluează la nivelul lui. Un om cu multe şcoli, cu apetenţă moştenită evoluează altfel decât unul fără noroc. Dar, cine îi deschide unui om care a trăit greu şi urât, dorinţa de a evolua. Intelectualul stă la birou, judecă, e superior, dar uită că doar şansa l-a departajat de ceilalţi. Mă uit în urmă cu mai mult drag decât în jur. Trecutul cântă, prezentul vorbeşte, nu e doar sentimentalism, acum mulţi ani cunoşteam oameni simpli, cu slujbe apreciate, care erau mult mai educaţi decât acelaşi tip de om de astăzi. Cine e vinovat? Mass media?! E agresivă, nu educă, informează, da, dar de ce să facă rău? De ce să-i aducă pe oameni în jos? O face din oportunism, din raţiuni de câştig, face scandal, şi scade nivelul poporului.

Rep.: Noroc că poezia este arta de a face marea să intre într-un pahar!

A.C.: Ha, ha! Ce frumos! Am să fac marea să intre într-un pahar cu o poezie. E din 2010, primăvara. „Scrisoare către Dumnezeu”: „Aşează Doamne pe umerii mei/tristeţea întregii lumi/Eu sunt puternică Doamne/ştiu să transform râurile de sânge în curcubee/pe care să ieşim la promenadă cu toţii/de Crăciun, de Ramadan, de Hanuka sau Divali/Doamne, ia din zilele mele şi fă sânge curat pentru muribunzi/sevă pentru păduri/şi apă vie pentru toate vieţuitoarele pământului/ia din poezia mea/şi dă-o celor ce doresc războaie/convinge-i că singurul război/trebuie să fie cel pentru supremaţia bucuriei/ia din aerul meu Doamne/şi îmbracă planeta în miros de flori/ia-mi văzul şi fă din el /covoare pentru rugăciuni/ia-mi hrana şi somnul/şi fă din ele ogoare şi păduri nesfârşite.Îţi dau şi amintirile, Doamne/ să faci din ele amintiri mai mari decât viaţa/ia-mi cărţile/dar fă-i pe copii lumii să trăiască o eternă poveste/ia-mi prietenii şi fă-i îngeri la dreapta ta/ia din anii mei/şi dă-le lor veşnicia, Doamne/ia-mi sufletul /şi-l împarte la şapte miliarde/dar lasă-i pe toţi să viseze, să cânte, să râdă/ia-mi tot ce am, tot ce ştiu, tot ce iubesc/şi dă-le oamenilor tot ce pot avea, tot ce pot şti/şi tot ce pot iubi.

Silviu VASILACHE 1 - februarie - 2013

3 Responses so far.

  1. Wilhelm Tell spune:

    Tipa e lector universitar la universitatea libera Leibniz din Italia?

  2. Wilhelm Tell spune:

    Ne lesi cu alde copy/paste dottore

  3. Lidia Zanfirista de la bloc spune:

    Mai pozezi pentru Libertatea, fata pocita si piloasa?

Lasa un raspuns


E. Ciorici s-a înv

După vreo trei-patru rocade cu Silviu Pripoaie, tizul meu, Eugen ...

Șeful Poliției, Do

Chiar că nu mai ştim cine pe cine şi cine ...

Inculpatul vameş Bu

Parcă scriem pe garduri, pe ziduri, ca pe insula vremelnică ...

10 septembrie 2019 -

Sursa foto: Arhiva Bibliotecii „V.A. Urechia”