logoImpact EST nr. 787 - 15.09.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Învăţătoarea Eufrosina Cojocaru stă de veghe la păstrarea limbii române în Bugeacul Dunării de Jos

Reporter: Dna Cojocaru, cum se potrivesc realităţile separării prin graniţe a românilor cu simţirile europene ale românului din Bugeacul Dunării de Jos din sudul Ucrainei.

Eufrosina Cojocaru: Eu sunt basarabeancă, dar nu pot spune că sunt lipsită de dreptul de a mă numi român. Aş spune că buneii şi străbuneii mei, atunci când frontierele erau libere, au venit chiar din România. Rudele din partea mamei îşi spuneau Vrânceanu, deci ar putea fi din părţile Vrancei, iar bunicul din partea tatei îşi spunea Lupu, deci tot legat de pădurile şi lupii de acolo…Aici, în Cartal era o frică, oamenii se ascundeau în case, erau zăpezile mari, au avut de pătimit…Bunicul a fost luat, deportat în 41, câte 10 ani, sau 7, toţi au avut o istorie nenorocită…Au fost în Siberia, au fost şi pe la puşcării, i-au pus să lucreze în Donbas. Bunicul a fost luat pentru că n-a putut să dea cotele la stat. I-au mai lipsit câţiva saci, l-au luat şi l-au dus, iar bunica trebuia să caute la cei cu mitralierele, cu automatele- cine i-a luat vaca, cine i-a luat calul…Că după ce l-au dus pe bunicul, i-au luat toată averea. Pentru că trebuia să-şi crească copii, bunica a lucrat şi la nemţi, în timpul războiului. Bunicul scotea cărbuni, scotea sare, ce-l puneau, aia făcea…A fost şi bolnav, dar era puternic şi a rezistat. Germanii îl plăteau pentru ce făcea. Asta e istorie…Noi trăim în Barta, nu chiar rău, am dus copii în România, anţărţ am fost invitat la Iaşi, de către Astra, de doamna Areta Moşu, am avut invitaţie specială, prin Consulatul României… Cu Cerasela Nicolaş, cu Aurelian Rugină, am vrut să facem o călătorie la vulcanii noroioşi…Nu s-a putut, deşi nu era nimic politic. Nu ne-a lăsat să plecăm, deşi am făcut cerere să plecăm legal. De la Reni mă trimitea la Odesa, de la Odesa mă scula noaptea de la ora două, am ajuns acolo ca să-mi spună că nu ne dă voie.

Rep.: Cine vrea să nu facă ceva, caută pretexte.

E.C.: Am avut toate actele din partea părinţilor şi a copiilor, dar ei nu au vrut ca să-mi permită să plec…Au spus că mă duc cu copii ăştia să-i vând prin România, m-au acuzat că nu sunt pedagog bun, că nu ştiu ce.

Rep.: Cine sunt aceşti „ei”?

E.C.: Tot felul de instituţii locale, care spun că nu se implică în politică. Eu îmi fac datoria de om cinstit, fac concerte, fac ceea ce trebuie cu copii, fac proiecte didactice. Sora mea a făcut o staţiune a tinerilor naturalişti în satul vecin, la un nivel înalt. Se pot face proiecte şi cu românii, dar ei îi este frică să se şi apuce. Ne apucăm, cineva le interzice. Vrem o carte, dar amânăm, stai puţin că o să facem…Au fost lansări ale cărţilor mele în România, dar nu am putut fi de faţă. Nu e foarte greu. Când am fost la Congresul învăţătorilor, ne-au făcut viza gratuit. Era pentru două zile, dar s-a implicat Ministerul Învâţământului. Noi am mers cu învăţătorii din Galaţi.

Rep.: Dacă ar fi să definiţi proiectul de viaţă al românului din Bugeac, care ar fi acela?

E.C.: Până nu demult, românul din Bugeac nu dorea să iasă în afară. Îi ajungea salariul, avea cu ce să-şi întreţină familia. Azi este prea puţin. Cine a plecat prin Europa, a plecat pentru călătorie, dar a rămas să muncească. Este nivel de viaţă înalt, ar mai vrea să stea acolo, îşi cumpără case, muncesc, câteodată fac şi afaceri. Fetele se mai mărită…Mergea doar câte unul, acum îşi ia şi familia şi pleacă, nici nu se mai uită în urmă.

Rep.: Cât de mare este migraţia pentru muncă?

E.C.: Unii care au familii nu au unde să muncească în sat. Pleacă la Odesa, la Kiev, la Moscova, şi se întorc…Se migrează către toate spaţiile. A fost colhoz, era înfloritor, dar s-a distrus. În gospodăria sătească nu se investeşte. Nimeni nu lucrează pentru doi trei porci. Impozitele sunt mari. Lucrează grădiniţa, pentru 150 de euro, doar 20-30 persoane. La şcoală se câştigă binişor, 200-300 euro, poate 400 dacă vorbim de director. La primărie, la fel, maxim 300 de euro. În gospodării se mai câştigă, sunt copii mulţi, trebuie întreţinuţi, învăţământul e cu plată, nimic nu e gratuit, poate doar în lege…Partidele promit, sunt multe, suntem bogaţi în partide, avem antene, telefoane, posturi de radio, dar nici unul nu e în limba română. Nu sunt nici cărţi, copii nu au abecedar…Abecedarele sunt făcute la Cernăuţi, pe cele de la Chişinău nu le aprobă, pe cele din România nu le aduc, cândva ne puneau să le ducem înapoi…Copilul român din Barta are dreptul să înveţe în limba română, dar dacă poate. La Barta mai poate, eu îi învăţ limba, matematica, ştiinţele naturii, bazele sănătăţii. Dacă vrea în limba ucraineană, intră în programul de studii. Are şanse şi dacă învaţă în limba română. Am trimis cinci studenţi la Universitatea din Galaţi, doi la Braşov, unul la Suceava, să înveţe limba. Au plecat prin consulat, învaţă ingineria de nave, alţii se pregătesc pentru învăţământ, alţii pentru limbi străine.  La început nu primeau ţidulă de la consulat, că pot învăţa în oricare oraş. S-a rezolvat şi asta. Unii vor neapărat în România, alţii vor doar la medicină, şi nu li s-a aprobat.Pentru Iaşi li s-a refuzat, chiar dacă părinţii vor să plătească… Copii nu ştiu că există Facultate de Medicină la Galaţi. Cei de la Consulat se schimbă, sunt însă oameni dedicaţi, care fac bine, cum a fost Mircea Bonciu. Erau oameni dedicaţi meseriei lor.

Rep.: Serviciile de informaţii ucrainene vă filează?

E.C.: A fost o vreme când mă urmărea şi pe mine. Am dus grupuri de copii, şi la Năvodari, şi la Bucureşti…Au fost programe, la Constanţa, la Galaţi, dar noi nu putem merge. Cu copii nu poţi. Ne blochează la trecere. Când a fost prima şedinţă a euroregiunii, au fost mai mulţi români decât ucraineni. Acum nu mă mai cheamă, nu sunt om de afaceri, eu sunt învăţător, nu sunt de folos. Prin euroregiune s-a dat calculatoare, mobilier, în liceul moştenit de la români. Când s-a pus instalaţia de gaz, s-a făcut şi o şcoală, de către o firmă bulgară. Apoi, când au venit turcii, au mai făcut şi ei…Ha, ha!

Rep.: Ce pretenţii aveţi de la autorităţile din Galaţi?

E.C.: Știu că acolo funcţionează euroregiunea. Au şi Liga Stidenţilor, care ne-a dat cărţi, cadouri, ziarul lor, le-am dat la copii, le citeau. De cărţi ar fi nevoie, dar le blochează la vamă, nu mai ajung…Am mai putea să colaborăm cu învăţătorii, să trimitem mail-uri către ei, dar la dânşii, email-urile sunt cu parolă. Ha, ha! Nu avem legătura de linie făcută, nu ajung nici mail-urile, nu putem să aflăm nimic din mail-urile lor…Nu avem acces.

Rep.: E scumpă o legătură la internet?

E.C.: Nu chiar…130 de grivne, cam 13 euro pe lună. Nu ne permitem…sau nu funcţionează. Citim ziare, le distribuim, dar nu toţi citesc, nu le dau de la unii la alţii…Lumea caută cărţi de rugăciuni, mai ales femeile. Alţii, cărţi de bucate…Se citesc şi versuri, eu le mâncam când mi-aducea cărţi Petre Rău. Oricum, facem eforturi, ca şi studenţii de azi să citească mai multă literatură în limba română.

Silviu VASILACHE 16 - noiembrie - 2012

Lasa un raspuns


E. Ciorici s-a înv

După vreo trei-patru rocade cu Silviu Pripoaie, tizul meu, Eugen ...

Șeful Poliției, Do

Chiar că nu mai ştim cine pe cine şi cine ...

Inculpatul vameş Bu

Parcă scriem pe garduri, pe ziduri, ca pe insula vremelnică ...

10 septembrie 2019 -

Sursa foto: Arhiva Bibliotecii „V.A. Urechia”