logoImpact EST nr. 827 - 12.07.2020

„Nu am să înţeleg niciodată de ce „patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare şi chiar de dispreţ şi de ce „patrioţii” sunt repudiaţi astăzi, în anumite medii, ca fiind „naţionalişti”. Veţi spune că şi pe vremea lui Caragiale era aşa, numai că atunci, gluma era glumă, iar ţara era ţară. Generaţia lui Caragiale – incluzându-l aici pe dramaturgul însuşi – a construit România Întregită.
Îmi vin în minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion Creangă, din „Amintiri”: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”. Nu numai că le-am citit şi recitit mereu, dar le-am auzit şi rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. De curând, mi-a fost dat să aud – pe fondul crizei provocate de un act violent şi tragic, de rasism, din Statele Unite – că nici Creangă şi nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali şi că ar trebui ocoliţi. Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem!
Creangă vorbeşte despre bucuria copilăriei petrecute în familie şi cu familia: „Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu…”.

Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educaţiei se puneau în aceste universuri. În familie, se învăţau primele noţiuni despre viaţă, credinţa şi cuviinţa, dar, mai presus de toate, cum să deosebeşti binele de rău, cum să ocoleşti răul, ca să faci binele. Natural, copiii nu reuşeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când reuşeau. În familie învăţau limba, obârşia moşilor, cutuma, tradiţia, rânduiala locului şi multe altele. Veţi spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era digitalizării, că familia şi satul nu mai au aceeaşi coeziune, dar ce bine este pentru suflet să ştim cum a fost odată! Poate descoperim în acea atmosferă – care le poate părea unora idilică – anumite constante, potrivite să fie activate astăzi.

Şcoala adâncea această educaţie începută în familie, prin inocularea în minţile tinere a cunoştinţelor sistematice despre ţară şi despre lume. Între aceste cunoştinţe, un loc important era rezervat datelor despre România şi despre poporul român. Şcoala, mai ales prin disciplinele numite identitare – limba şi literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. – construia şi înnobila conştiinţe. Şi ce oameni au ieşit din aceste şcoli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul acestui popor de la Dunăre, de la Carpaţi, de la Crişuri şi de la Nistru! Ceva s-a rupt între timp din coarda sensibilă a naţiunii române, iar pierderea aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educaţiei.
Ruşinea pe care o resimt mulţi intelectuali subţiri şi rafinaţi, când vine vorba de România, de identitatea românească, de unitatea noastră politică, de ideea conservării valorilor naţionale, de Eminescu şi de Creangă (unul ajuns „cadavru în debara”, iar celălalt prea „ţărănos, regional şi arhaic”), de „calofilul” Coşbuc şi de „naţionalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca naţiune şi ca ţară într-un loc obscur, demn de compătimire şi de dispreţ.

De altminteri, străinii veniţi în ospeţie pe la noi ne confirmă mereu răul pe care ni-l facem singuri noi, românii. Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările niciunui străin, de nicio altă cârtire, de niciun denunţ făcut de inamicii externi pe la înaltele curţi europene şi euro-atlantice (cum li se zice acum). Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte bine, numai că ne criticăm fără să punem nimic în locul relelor (reale ori imaginare) constatate şi o facem cu o patimă demnă de o cauză mai bună. Ne autoflagelăm cu sete, cu înverşunare şi cu ură faţă de ţara aceasta, faţă de poporul acesta, faţă de tot şi de toate de pe la noi.

(va urma)

(R.I.) 26 - iunie - 2020

Lasa un raspuns


De ce vor rămâne r

Statul român s-a decis să fie un anti-Robin Hood, adică ...

Ambiţii estivale

Politehnica Iaşi şi, mai ales, Dinamo Bucureşti, nu mai vor ...

Să-i cunoaştem pe

Păi, să lăsăm lehamitea deoparte şi să cunoaştem...o parte dintre ...