logoImpact EST nr. 751 - 16.11.2018

Am avut şansa în studenţie să iubesc o fata frumoasă, o blondă inefabilă. Era atât de frumoasă încât şi profesorii mei se uitau după ea. Unii chiar au încercat s-o cunoască mai bine. Pentru c-o iubeam, că să folosesc un truism, orbeşte, treceam peste orice obstacol şi o aşteptam în sala universităţii la ora exactă. Chiar în momentul în care se suna, deschideam uşa amfiteatrului. Dar nu mă putea opri nimeni. Pur şi simplu mă ridicam în timpul cursului când se suna şi deschideam uşa. Niciodată nu am luat o secundă din pauza unui elev. O fărâmă de clipă. La un moment dat am atras atenţia unui profesor de lingvistică şi limbă română contemporană, care considera cursul lui cel puţin o operă de artă, mă rog, ceva extrem de important care ar fi putut întârzia un student grăbit să se bucure de pauza lui. Acest profesor mi-a promis „că voi cădea la examen cu focuri de artificii”. Problema este c-am luat avertismentul în serios şi am început să-i urmăresc bibliografia cursului. Cred c-am citit tot ce poate avea Biblioteca V. A. Urechia despre semnul lingvistic, studiile lui Ferdinand de Saussure, Vendryes, eseurile lui Jean Piaget pe marginea semnului lingvistic din studiul dedicat structuralismului, nu mai spun de Noam Chomsy, am fost înnebunit de gramaticile generativ-transformaţionale, de teoriile legate de structura de profunzime, cea de suprafaţă, relaţiile dintre ele.
La un moment mi-am dat seama că studiul cuvintelor mă fascinează pur şi simplu. Vorbesc foarte serios. M-am dus la Bucureşti şi m-am înscris la biblioteca Institutului Francez. Căutam disperat orice carte legată de lingvistică, semantica, semiotică. Acest profesor se numeşte Valentin Ţurlan. Ţin să-i mulţumesc şi să-i aduc un omagiu prin acest articol. La primul examen de lingvistică m-a notat cu zece cu felicitări. Am fost primul căruia i-a corectat teza pentru c-am ieşit primul din sală. Cred că sunt cam singurul student notat cu zece de acest profesor. E posibil să mai fie cineva, dar nu mai mult de cinci persoane. Era foarte atent când punea nota. M-a chemat la el în birou şi m-a invitat să mă aşez pe un scaun. Răsfoind paginile tezei mi-a zis – „Este bine, nu, chiar îmi place, nu am ce să-ţi reproşez, îţi pun zece cu felicitări. Poţi să te duci acasă, poate mai ai şi alte treburi”. Am fost uimit pentru că m-aşteptam să abuzeze de funcţia de profesor. Atunci mi-am dat seama că furtul din nota unui elev este un abuz de putere. M-am întors seara în oraş şi mi-am găsit colegele pe treptele Universităţii răsfoind caiete şi notiţe. Dacă nu se ajungea la nota 7, examenul scris era dublat de o examinare orală. Este o amintire ca o clipă de eternitate. Este foarte importantă pentru mine pentru că introspecţia acestei clipe îmi dă dimensiunea întregii mele existenţe. La un moment dat am aflat că domnul profesor îmi urmăreşte emisiunile TV să vadă „ce a creat”. Eu cred dimpotrivă că elevul crează profesorului, dar în fine…accept fără nicio ezitare că sunt creaţia unui profesor ca Valetin Ţurlan sau Laurenţiu Bourceanu, preaelegantul şi mult preaomenosul meu profesor din Liceul Vasile Alecsandri, nici nu ştiu cum să-i spun, un model de natură umană, un canon al caracterelor.
* * *
În fine, acum când mă apropii şi eu de capătul timpului, îmi dau seama că tot ce va rămâne în urma mea este doar adevărul şi nimic mai mult. Este absurd să trăieşti toată viaţa în minciună. O viaţă trăită în minciună este în sine o pierdere, dar nu este o pierdere oarecare, este un model al pierderii, adică un ideal al ei.
* * *
Simt că prezentul României este o pierdere, o tragedie. Pare absurd, dar un popor întreg este guvernat de o „analfabetă funcţional”. Sintagma asta m-a pus pur şi simplu pe treabă. Am căutat dicţionare, enciclopedii şi pur şi simplu nu am mai întâlnit sintagma asta –„analfabetă funcţional”. Cred că este o creaţie, o licenţă a lui Cristian Tudor Popescu, unul dintre cei mai ciudaţi ziarişti pe care i-am întâlnit în viaţa mea, complet contradictoriu, un caracter inegal, cu probleme importante în cultura ligvistică. Adică, dacă îl urmăreşti în discurs cu atenţie şi cu pixul în mână ajungi la concluzia că şi el are nevoie un pic de gramatică, nu prea mult, dar suficient. Nu am făcut niciodată caz de gramatică, pentru că, în fine, gramatica este ea însăşi o creaţie a unor savanţi. Ea poate fi o structură a limbii, nişte clase de cuvinte cu anumite proprietăţi lexico-gramaticale, nişte sertare invizibile pe care mintea omului le deschide pentru a alege noţiunile dar şi relaţiile dintre cuvinte, şi aici începe cea de-a doua semnificaţie a gramaticii, în afara de structură ea este un ansamblu de relaţii şi, în afară de ansamblu de relaţii, ea este o disciplină lingvistică preocupată de structură şi relaţii dintre cuvinte, studiate ca părţi dintr-o vorbire, adică părţi de vorbire şi ca îmbinări ale cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. Oricum, mintea noastră, când aude un om vorbind, aude un sunet continuu pe care mintea îl decupează, articulându-l de fapt, şi aici se produce cea de-a doua articulare a limbajului de care vorbea Joseph Vendryes, sper să-i fi scris numele corect.
* * *
Revenind la sintagma „analfabetă funcţional”, eu cred că este o creaţie de moment a lui Cristian Tudor Popescu, care scoate nişte sintagme stranii uneori, care-mi aduc aminte de „poemele fantasciente” ale importantului Poet născut și trăit la Galați, Simon Ajarescu, Dumnezeu să-l odihnească. Cristian Tudor Popescu este şi un scriitor preocupat de science-fiction. Eu am încercat să citesc o carte despre…, am şi uitat titlul, mă rog o carte despre un timp mort al României, care părea un fel de jurnal, dar de fapt era o scriere, o scriere şi atât, de neînţeles, de nepătruns, cu sintagme ciudate tare, ceva în genul struţocămilelor. În fine nu am reuşit să citesc cartea lui Cristian Tudor Popescu, dar oricum nu pot fi de acord cu el, când o numeşte pe premierul Viorica Dăncilă, „analfabetă funcţional”. Nu ştiu ce înseamnă asta. Pur şi simplu. Şi la un moment dat am auzit pe preşedintele ţării vorbind despre „analfabetismul funcţional” care pătrunde în cele mai înalte sfere ale politicii, în parlament, mă rog, şi chiar în guvern. Este absurd. Cred că e vorba deja de o exagerare care tinde să transforme o greşeală într-o eroare, adică problema devine sistemică. S-ar putea să întâlnim în sistem o nouă categorie a cunoaşterii, un nou concept – analfabetismul funcţional. Eu ştiu că analfabetul este persoana care nu ştie să scrie şi să citească, şi gata, în nicio limbă, nici măcar în cea maternă. De exemplu, un academician dacă studiază o nouă limbă, chiar dacă nu ştie să scrie şi să citească în noua limbă el nu poate fi numit analfabet. Aşadar analfabetul nu ştie să scrie şi să citească şi gata, dar dacă vrem să îndulcim termenul, şi ne dăm seama că premierul Viorica Dăncilă ştie să deosebească literele şi majoritatea cuvintelor pe care însă le înţelege în anumite contexte, pentru că în altele le înţelege greu tare, putem spune că premierul României este semianalfabetă, dar asta ca o concesie. Aşadar, cel mai corect din punctul meu de vedere este să spunem – „Premierul României, Viorica Dăncilă, este o analfabetă. Şi stop”. Sau „Premierul României este o semianalfabetă. Şi gata”.

Cristian Biru 6 - iulie - 2018

Lasa un raspuns


Izmeneală de 1.100

Aventura cu filmuleţul de promovare a Galaţiului a-nceput prost şi ...

Stan Gelu se vrea la

Prin târgul nostru, aşa ca o adiere, circulă de câteva ...

Alianţa Pucheanu

Se tot vorbeşte prin târg că adversitatea dintre Primarul Pucheanu ...