logoImpact EST nr. 853 - 20.01.2021

În general, societăţile care au dărâmat statui, au ars cărţi ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Fireşte, au existat şi cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, văzuţi şi nevăzuţi, mai ales cei situaţi pe poziţii politice extreme.
Astăzi, explicaţia distrugerii memoriei colective curente este discriminarea bazată pe culoarea pielii şi care, în aproape toate ţările, în timpuri mai mult ori mai puţin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea ţară este America – oficial, Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială şi până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi şi reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Este mai greu de înţeles pentru contemporanii noştri, care au, de multe ori, o cultură generală şi istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituţiei SUA (1787) şi până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o ţară sclavagistă. Este greu de înţeles şi pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituţia SUA (cu sau fără amendamentele ulterioare) rămâne un model al democraţiei, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate. Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederaţiei (1963). Simptomatic este faptul că ambii preşedinţi implicaţi în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia şi John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinaţi. În practica vieţii cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite şi nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere şi forţa lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la ţară la ţară, de la comunitate la comunitate. Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu acest nou virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii şi accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc întotdeauna şi manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, busculade, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de astăzi a pornit de la asasinarea de către un poliţist american alb („caucazian”) al unui cetăţean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotaţii rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiţia să-şi intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA şi al lumii, declanşând, după cum era normal, puternice reacţii de solidaritate cu victima şi cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenţie – deşi puţini îi cunoşteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. Populaţia revoltată nu s-a mulţumit cu cererea de reformare a lumii contemporane şi viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acţiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc.
Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell (1900-1949). Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu acelaşi nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh şi Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor. La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliţionistă. Romanul (apărut în 1852), care înfăţişează viaţa african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA şi în Anglia, dar şi-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă aşa de mică, aţi pornit un război aşa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor. Preşedintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi şi negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale şi prevestea viitorul. Oare toţi oamenii de pe planetă să se fi înşelat când au cinstit şi apreciat aceste opere, considerate nemuritoare, aceşti oameni şi aceşti autori plini de talent? Oare generaţii de tineri, de maturi şi de seniori, care le-au admirat şi i-au admirat de-atunci încoace, să fi fost orbi? Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanţă?
În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi ştiut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule şi în Panama şi nu a făcut niciodată comerţ cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind logic că dacă navighează spre vest îşi va atinge ţinta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată şi ea şi că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (trăitor pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecţia mediului Greta Thunberg şi chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) şi al ecologiei moderne. În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, î. Hr.), trăitor acum circa 2300 de ani şi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii din toate timpurile, pentru afirmaţia că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.
Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării şi nici o probă de vigilenţă pusă în serviciul valorilor universale. Ceea ce se întâmplă este pur şi simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educaţie şi de cultură a populaţiei. Toţi cei care fac şcoală serioasă şi care acumulează destule cunoştinţe de cultură generală – nu neapărat istorică – ştiu că fiecare epocă istorică are propriile valori şi propriile prejudecăţi. De multe ori, ceea ce fusese perfect moral şi legal în trecut, devenise imoral şi ilegal în epocile mai noi. De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani. Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile şi duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalereşti, iar asuprirea şi prigonirea unor grupuri marginale ale societăţii o datorie a autorităţilor şi a unora dintre indivizi. Fireşte, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiţia modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluţii Franceze (1789), „Declaraţia universală a drepturilor omului” după Al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral şi ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel şi în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credinţă, onoare cavalerească şi nu pe libertate, egalitate, democraţie, frăţie, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, comitem nu numai o mare eroare istorică, dar şi o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu ştia, ceea ce nu exista pe vremea lui? Este la fel cum l-am aresta, judeca şi condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020. Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi şi principii morale care nu existau în vremea sa? Faţă de epocile în care au trăit şi faţă de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Ţara Moldovei), Carl Liné au fost nişte vizionari. Ei au revoluţionat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor şi au pregătit un viitor bun. Cu toţii au fost ieşiţi din comun în sensul cel bun şi, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale şi, tocmai de aceea, li s-au făcut statui. Cu ce drept – în afară de dreptul forţei brute, al ignoranţei şi al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?
Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziţie, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong şi de toţi dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi şi universuri false. Comunismul a distrus, totuşi, cele mai multe statui, iar în Rusia Sovietică a topit chiar şine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitalişti”. Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societăţii contemporane zac în însăşi societatea contemporană. Pentru prejudecăţile şi faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărţile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educaţia greşită, primită în familie şi în şcoală, anturajul nepotrivit, ignoranţa şi prostia. Superioritatea noastră faţă de poliţistul care a omorât prin sufocare o fiinţă omenească nu constă în forţa de distruge, ci în arta de a construi. Câţi dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie ştiu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie? „Un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat”, avertiza demult Immanuel Kant. Câţi dintre noi pot cântări ştirile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puţini dintre noi au în minte informaţiile necesare ca să poată face asta. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nici măcar nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează şi „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forţe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi şi arhitecţi/ constructori. De planurile de construcţie se ocupă alţii. Pe vremuri, eram învăţaţi că cine stăpâneşte informaţia stăpâneşte lumea. Azi ştim că nu este aşa, din moment ce manipularea informaţiei devine mai puternică decât informaţia însăşi.
Spre a ne deştepta nu avem nevoie de nimic foarte scump şi foarte complicat, ci doar de o educaţie pusă în serviciul omului şi al omenirii, de o educaţie bazată pe virtuţi, pe valori şi pe încredere. Printr-o astfel de educaţie, vom şti că o crimă nu se pedepseşte printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiţiei şi că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creaţii durabile, puse în slujba adevărului şi a dreptăţii. În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creaţiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei şi idealuri decât ale noastre, sunt părţi din viaţa omenirii, cu toate avatarurile sale şi merită tezaurizate cu grijă.
Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri vânjoşi mascaţi distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui şi ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forţă brută, dispreţ faţă de oameni! Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă raţiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate şi demnitate, iar acestea se dobândesc prin educaţie serioasă, preţuitoare a creaţiei umane din toate timpurile.

Ioan Aurel POP, președintele Academiei Române 7 - august - 2020

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Ce troc! Dai mită 1

Da, dar eu şi sămtămânalul pamfletistic Impact-est nu avem voie ...

Fără portbagaj şi

Poliţiştilor locali, mai ales celor de la rutieră, care câştigă ...

Ciorici a picat la p

În sfârşit a venit vremea ca tizul meu întru nume ...