Facebook e un soi de vitrină publică. Devoalăm mai mult sau mai puţin din viaţa personală deoarece aşa funcţionează psihologia umană, avem nevoie de validare, fie ea si virtuală. De multe ori un mănunchi de like-uri sau un comentariu inspirat ne însoreşte ziua mai ceva ca un compliment spus faţă în faţă. Însă unii exagerează cu facebook-uiala şi ţin să trâmbiţeze tot ce au făcut grozav, pe unde s-au mai plimbat şi fotografiat, ce au mai mâncat, ce epifanii au avut. Chestiile banale trebuie povestite, faptele care stârnesc entuziasmul expandează şi devin mici evenimente în sine.
Pe de altă parte, lista de prieteni (poate) conţine şi oameni speciali, talentaţi, valoroşi, care sunt mult mai reţinuţi şi nedemonstrativi în afirmaţiile lor care valorifică faptul că discreţia e apanajul oamenilor deosebiţi. Puţini şi rari.
La începuturile facebook-ului, când reţeaua nu era nici pe departe aşa de populară şi de populată, publicul dornic să socializeze era mult mai restrâns şi dispus pentru a afla veşti despre amicii virtuali cunoscuţi, care locuiau în cele patru zări. Astăzi, dacă nu ai profil, nu exişti. Sau cam aşa ceva.
Dar ramâne nedumerirea. Cât de mult e indicat să ne expunem viaţa personală, părerile, instantaneele, destinaţiile de vacanţă? Lauda de sine ne face mai bine?
Ai foarte mare dreptate in ceea ce privește facebook-ul. Pentru mine care sunt la muncă in străinătate e un rau necesar.Relationez mai repede și mai ieftin cu cei dragi mie iar prietenii mei sunt doar persoane pe care le cunosc,oameni deosebiti.Apropos,tu exiști? :)Te admir foarte mult si iți citesc rubrica cu mare interes.Succes!
Multumesc Nina. Exist :)Toate cele bune iti doresc . Sper sa ne mai auzim .