logoImpact EST nr. 755 - 14.12.2018

„Sistemul nostru de învăţământ suferă de decenii întregi, mai întâi în urma dictaturii comuniste, iar apoi din cauza degringoladei de după 1989, când toată lumea a făcut „reforme” fără cap şi coadă, în ritm prea alert, fără să aibă răbdarea de a le vedea urmările. Învăţământul preuniversitar nu reuşeşte un lucru elementar, anume să şcolarizeze toţi copiii, după cum prevedea până şi legea instrucţiunii a lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, care stabilea că învăţământul primar, de patru clase, era obligatoriu şi gratuit. De aceea, gradul de analfabetism în România a ajuns la niveluri îngrijorătoare. O a doua deficienţă este instabilitatea planurilor de învăţământ şi a programelor şcolare. Nimeni nu mai ştie ce şi cum învaţă, se scot şi se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaştere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizaţii. Se confundă anumite conţinuturi absolut necesare azi în educaţie (drepturile copilului, cunoştinţe de sănătate, cunoştinţe antreprenoriale, elemente juridice, reguli de circulaţie rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele şcolare. Aud că se introduce la clasa a XI-a materia numită Educaţie juridică. Fals şi greşit! Ca să facem asta, trebuie sa scoatem o oră de română, ori de istorie, ori de geografie şi să predăm două semestre elevilor despre legislaţie, să le dăm câte cel puţin două note pe semestru, să încheiem medii ale unor astfel de „materii” etc. Prin urmare, disciplinele vechi, în care încap oricând conţinuturi noi, sunt mutilate, reduse, în favoarea unor pseudo-discipline, care sunt, în fapt, seturi de cunoştinţe, utile de predat la dirigenţie sau drept capitole în alte materii. O a treia carenţă, este supraîncărcarea materiei. Copiii noştri învaţă multe şi de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar şi cele de ştiinţe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înţeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduţi pentru instruire. Las deoparte celelalte carenţe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga specialiştilor buni de învăţământ, dotările slabe în şcoli, lipsa de igienă în şcolile rurale, abandonul şcolar la ţară, neputinţa de a-i trimite la şcoli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de „creiere” supradotate etc. Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi şi mediocri, ceea ce ne determină să scoatem generaţii de absolvenţi slabi şi mediocri. Pentru viitorul acestei naţii, faptul e catastrofal! În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la şcoală, ceea ce arată carenţe grave ale întregului sistem. Educaţia în secolul al XXI-lea nu se mai face cu băţul, nici cu ameninţări, ci cu pasiune şi încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinţilor sus-puşi, care cred că ştiu mai bine cum se face instruirea şi care îi pun la punct pe învăţători şi profesori, desconsiderându-i.”

Învăţământul universitar, între fabrici de diplome şi teze plagiate ale ştabilor

„Nici în ceea ce priveşte şcoala superioară, nu stăm mai bine! De la „fabricile de diplome”, prezente la tot pasul, până la tezele de doctorat plagiate ale demnitarilor, avem de toate şi în universităţi. Cel mai grav lucru în şcoala superioară românească este, cred, lipsa de încurajare şi de recunoaştere a calităţii, competiţiei şi performanţei. Domneşte un egalitarism periculos, care nu era aşa nici măcar în regimul comunist. Universităţile sunt egale, indiferent că au 50 000 de studenţi sau 1000 de studenţi, indiferent că se situează pe locul 500 sau pe locul 20 000 în lume, indiferent că au savanţi cu articole publicate în revista „Nature” sau numai în ziare judeţene. Ba, cele performante sunt câteodată lăsate deoparte la rectificările de buget, pe motiv că „au bani”, ca să fie „ajutate” universităţi slabe, fără nicio perspectivă, în acord cu un principiu colectivist păgubos. Legată de acest egalitarism este finanţarea defectuoasă, pe student-echivalent şi nu pe criterii de calitate. Ca urmare, universităţile fug după studenţi, nu după profesori şi cercetători de marcă. Sunt în România circa 100 de universităţi. Multe sau puţine, asta e altă problemă! Să luăm cele circa 50 de universităţi de stat. Toate sunt la fel, în loc să fie ierarhizate. Prin ierarhizare, eu înţeleg împărţirea lor, în categorii, după capacităţi: unele care să ofere numai pregătire la nivel licenţă; altele la nivel licenţă şi masterat, iar altele, de înaltă performanţă, la nivel licenţă, masterat şi doctorat. Cele de nivel licenţă ar trebui sa fie de interes local şi să fie susţinute financiar de consiliile locale şi judeţene; cele mijlocii ar trebui sa fie de nivel regional, susţinute de regiunile de dezvoltare şi numai cele naţionale să fie alimentate de la buget. După ierarhizare, am avea nevoie de clasificare. Este absolut necesar să ştim periodic cu cine lucrăm, care sunt cele mai bune universităţi şi de ce. De exemplu, în funcţie de 5 criterii mari, să ştim care sunt primele cinci universităţi, în ordine, pe fiecare domeniu şi care sunt primele universităţi, indiferent de domeniu, în România. Noi ştim, fireşte, care sunt, dar faptul nu este oficial. Dacă examinăm ranking-urile (clasamentele) internaţionale recunoscute din ultimii 5 ani, constatăm că în acestea intră întotdeauna doar 4-5 universităţi româneşti: Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (UBB), Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea Politehnica din Bucureşti. Iar finanţările ar trebui făcute, fireşte, în funcţie de aceste criterii de calitate.
Mai grav, Educaţia este, pentru majoritatea decidenţilor politici, o anexă supărătoare şi o apăsare la buget. Decidenţii politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine şi la momentul actual, la clipa de faţă, la realegerea lor şi la plasarea în locuri călduţe, nu la generaţiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei ţări. Ca urmare, cei mai buni absolvenţi nici nu se gândesc să fie profesori, iar dacă au alte oferte (şi au!) fug de şcoală ca de sărăcie.”

Numărul studenţilor a scăzut aproape la jumătate în mai puţin de zece ani

„Cauzele scăderii numărului de studenţi sunt mai multe. Mai întâi, a scăzut populaţia generală a României, pe de o parte, fiindcă se nasc tot mai puţini copii, pe de alta, fiindcă pleacă mulţi români tineri să lucreze şi să trăiască în alte ţări. În al doilea rând, de câţiva ani – ceea ce este bine! – bacalaureatul nu se mai poate lua foarte uşor. Am ajuns să obţină bacalaureatul cam 50-60% dintre absolvenţii unei promoţii. Asta arată, însă, şi altceva, foarte grav: cât de slab sunt pregătiţi elevii de liceu! Cum să avem în România licee în care niciun absolvent să nu ia examenul maturităţii? Cum să avem elevi de clasa a XII-a care să nu poată citi cursiv, care să nu poată să scrie corect româneşte, care să nu ştie lucruri elementare de cultură generală, care să nu fi citit integral o carte? A scăzut numărul studenţilor şi pentru că s-a mai tăiat din avântul unor „fabrici de diplome”, unor universităţi private, care scoteau absolvenţi pe bandă rulantă. În fine, spectacolul sinistru din media românească, în care sunt popularizaţi indivizi fără nicio şcoală şi fără cultură, ajunşi milionari, ajunşi senatori şi parlamentari europeni, încurajează ocolirea studiilor superioare. Cu şefi de stat care au afirmat că detestă şcoala, cu prim-miniştri şi miniştri plagiatori, cu lideri de opinie agramaţi şi cu „celebrităţi” care ascultă numai manele, cum să ne crească numărul de studenţi?!”

Lipsa de educaţie creează monştri

„Orice elev ar trebui să fie obligat să meargă la şcoală, aşa cum prevede legea, iar pentru asta ar trebui să se ajungă până la pedepsirea părinţilor, a tutorilor etc. Lipsa de educaţie creează monştri! Ar trebui simplificate planurile de învăţământ, care să cuprindă doar materiile consacrate de experienţa umană, dar cu multe conţinuturi din programele analitice primenite mereu. Mai bine puţin şi sigur sau bine însuşit, decât mult şi nereceptat. În învăţământul de masă nu este bun principiul: „Dacă cinci din clasă înţeleg, este perfect; restul să facă meditaţii ori să rămână de căruţă!” Se mai aud şi astfel de remarci. Disciplinele ar trebui să aibă minim câte două ore pe săptămână, pentru ca predarea, ascultarea şi notarea să fie bine făcute. Disciplinele cu o oră pe săptămână sunt de prisos, nu fac decât să întregească normele unor profesori, fără ca elevii se aibă de câştigat. În al treilea rând, latura de discipline sociale şi umaniste trebuie întărită. Nu putem pregăti oameni-mecanisme sau oameni-roboţi pentru mileniul trei. De exemplu, la limba şi literatura română, la latină, la limbi străine, la istorie, la filozofie, la geografie se învaţă locul fiinţei umane şi al colectivităţilor umane pe acest pământ şi în România. Este o imensă ruşine să nu-i mai învăţăm pe români de ce sunt români şi nu chinezi, de ce locuiesc la Dunăre, la Carpaţi şi la Nistru şi nu în nordul Africii, de ce doinesc şi horesc, de ce au doruri, de ce spaţiul lor este „mioritic” sau de ce este anumit „picior de plai” şi „gură de rai”! Este o imensă carenţă să nu mai ştie tinerii cine a fost Publius Ovidius Naso sau Seneca sau Hegel, ce este un sonet sau un rondel, ce este stilul bizantin sau cum arată o fereastră gotică! Ne mişcăm prin lume cu laptopurile şi tabletele noastre, vânăm pokemoni, dar nu mai ştim pe ce lume trăim, nici dacă Shakespeare a fost muzician ori dacă Beethoven a fost dramaturg. I-am întrebat recent pe unii dintre studenţii mei dacă nu sunt redundant la curs, dacă nu le spun chestiuni ştiute de ei, ca să pot complica un pic discursul. Răspunsul a fost dezarmant: „Ziceţi înainte, dom’ profesor, fiindcă orice ne spuneţi este pentru noi necunoscut!” Pentru învăţământul superior v-am spus deja: ierarhizarea şi clasificarea universităţilor; finanţarea lor în funcţie de performanţă; accentul pus pe cercetarea ştiinţifică şi pe creativitate; acordarea a 6-10% din PIB şcolii etc. Şase la sută din PIB daţi acum şcolii ar însemna o investiţie care ar spori de zece ori cel puţin în zece ani! Zece la sută din PIB daţi şcolii, dar bine gospodăriţi, ne-ar ajuta şi pe noi să visăm la nivelul Finlandei…”

„Am urmat de multe ori orbeşte directivele europene şi ne-am tot umilit”

„Din păcate, între defectele noastre mai este unul, numit slugărnicie. Am fost mereu, de-a lungul timpului, supuşi altora şi ne-am obişnuit, poate, cu acest statut de ascultare şi când trebuie şi când nu trebuie. Noi am urmat de multe ori orbeşte directivele europene privind globalizarea, discriminarea pozitivă, drepturile minorităţilor etc. şi ne-am tot umilit, cu speranţa că va remarca cineva, dar asta nu ne va răsplăti cumva, făcându-ne europeni deplini. Azi, ce vedem pe scena europeană? Vedem cum se afirmă plenar vechile orgolii naţionale, vechile idei de suveranitate naţională, egoismele etnice, cum renaşte ura faţă de străini, cum înfloresc prejudecăţile etno-lingvistice etc. Iar noi, defazaţi ca mai întotdeauna, vrem să „modernizăm” şcoala românească renunţând la anumite ore de română, de istorie, de latină etc. Ca să obţinem ce? Nu putem obţine astfel decât incultură, prostie, spirite gregare, uşor de manipulat. Cel mai bine se poate învăţa ce înseamnă Europa de la orele de istorie, tot de la istorie se poate învăţa ce înseamnă să fii român în Europa, alături de francezi, de germani ori de polonezi. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu ştiu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizaţie, pentru că imită şi ascultă, mereu supuşi, de alţii. Europa este formată din identităţi naţionale, iar popoarele importante din Europa (cele care sunt luate în seamă şi respectate) au identităţi puternice, bine afirmate şi cunoscute de toţi.
Există, de asemenea, o orientare europeană de aliniere la un anumit standard, de uniformizare, de comunizare a individului – prin educaţie, însă această orientare – cel puţin pentru moment – cred că a dat greş. Am participat şi eu la elaborarea unui aşa-numit manual unic de cetăţenie europeană. Nu a ieşit nimic! Cred că metodele nu sunt bune, nu avem o metodologie general acceptată, nu ştim încă nici ce vrem exact sau ne imaginăm că elevii sunt din plastilină şi că le putem da ce forme vrem. Pe de altă parte, eu cred că diversitatea este o mare bogăţie, care trebuie perpetuată, îmbogăţită şi stimulată. Uniformizări forţate au aplicat doar regimurile totalitare şi nu au reuşit să creeze decât monştri. Cred că ideile generale europene se pot promova prin educaţie, dar cu condiţia menţinerii echilibrului dintre specificul local (naţional) şi cel european.”

Hoţii de neimaginat şi minciuni planificate, după 1989

Ioan Aurel Pop a formulat o scurtă caracterizare a istoriei României de după 1989: „Istoria României de după 1989 a fost o speranţă continuă de mai bine, pe fondul unei crize interne şi internaţionale care nu se mai termină! S-au derulat procese democratice importante, în paralel cu inechităţi crase, cu hoţii de neimaginat şi cu minciuni planificate. A fost peste un sfert de deceniu aşa de alert şi de contradictoriu, încât e greu de înţeles ceva clar şi precis. E drept – spun istoricii de meserie – că istoria are nevoie de perspectiva trecerii timpului spre a putea fi înţeleasă. Aşa că mai avem de aşteptat! Numai să nu ni se aplece de atâta aşteptat!”.

„Noi nu ne-am apărat «glia» până la sinucidere”

Care a fost/este, din punct de vedere istoric, cea mai mare slăbiciune a poporului român? Dar cea mai vizibilă calitate? Ioan Aurel Pop are cuvântul: „E greu de spus! O mare slăbiciune a fost, cred, delăsarea (defetismul, ideea că la noi merge şi aşa). Această slăbiciune ne-a făcut să pierdem mult în competiţia cu alte popoare. Cea mai vizibilă calitate a fost, cred, un anumit echilibru în viaţă, care a îmbrăcat şi forme fataliste, dar şi o putere şi o ştiinţă de a oscila între politica de rezistenţă şi cea de conciliere. Cu alte cuvinte, am ştiut când să luptăm şi când să tratăm, să negociem ori să pertractăm (cum s-ar zice în Ardeal). Noi nu ne-am apărat „glia” până la sinucidere, ca unii vecini, dar nici nu ne-am lăsat distruşi complet fără să luptăm. Ţara sau „moşia” a vieţuit şi a supravieţuit bine câtă vreme ţăranii şi boierii au avut ce apăra. Adică atât cât au avut în proprietate moşiile lor mici, care formau moşia cea mare, Ţara. Apoi, rămaşi fără moşii, ţăranii s-au ticăloşit, dar nu într-atât încât să piardă speranţa şi să-şi ia lumea în cap. Românii nu şi-au părăsit ţara (ţările) până recent, convinşi – cum se zicea pe vremuri la Radio Europa Liberă – că „locul românilor este în România”.

(R.I.) 12 - octombrie - 2018

Lasa un raspuns


Scandalul corvetelor

Acum trei săptămâni, Ministerul Apărării a deschis, în sfârşit, plicurile ...

Conducerea Spitalulu

După modelul consacrat de către comisarul şef Marius Dobrea, şeful ...

Speranţă cu clauz

Deşi, chiar în mandatul lui Ionuţ Pucheanu, multe străzi s-au ...