Tocmai am auzit certându-se doi prieteni care se despart… la fel cum am auzit „voci dure” la anunţul că se închide, încă o firmă care până nu demult funcţiona ceas….
Ar fi bine că atunci când se despart (profesional şi/sau personal), oamenii să poată pleca fără să se rănească reciproc. Să plece fără să-şi frângă inimile cu cuvinte otrăvite, să nu lase în urmă un iad care macină sufletul celui rămas în urmă până nu mai rămâne din el nimic de preţuit, admirat, iubit.
Ar fi bine că oamenii să plece atunci când nu se mai înţeleg (profesional şi/sau personal), să plece la timp, privindu-se clar şi drept ca ultim rămas bun, în loc să-şi trimită „adio”-uri pline de reproşuri şi ură.
Dar oamenii nu fac asta. Ei pleacă întotdeauna prea devreme sau prea târziu (profesional şi/sau personal). Pleacă fără să spună nimic sau pleacă lăsând în urmă lor o dâră lungă de nemulţumiri. Pleacă luându-ţi libertatea de a crede fără măsură, negând că de fiecare dată vor deveni tot mai precauţi şi neîncrezători în ce/cei care vor urmă.
Nu pleacă zâmbind ca ultim rămas bun, ci pleacă lăsându-te ciobit, trădat, umilit şi marcat de trecerea lor prin viaţa ta. Atunci când se despart (profesional şi/sau personal), oamenii încep întotdeauna două războaie: unul cu cei/cel care a plecat şi unul cu ei înşişi şi cu durerea care a rămas în locul fericirii tihnite.
Când eram mică, cred că am fost un copil ascultător. Am, desigur, sute de poveşti de care ai mei nu au aflat (sau aşa au lăsat să se înţeleagă), zeci de supărări pentru regulile impuse, pentru graniţele clar delimitate şi mii, chiar milioane de cazuri în care ar fi trebuit să spun „Mulţumesc”, „Te iubesc”, „Sunt norocoasă”. Dar astea erau replici din filmele americane. Noi vedeam la televizor mima din Uniunea Sovietică, în care familia era „celula societăţii”, normele de constituire şi funcţionare erau prevăzute în Constituţie, aşa că, în cor, vinovaţi şi nevinovaţi strigăm pe străzi: „Improvizaţi în alte domenii, va rugăm!”
Alegem important şi greu – doar de câteva ori în viaţă. Chiar şi când credem că aleg alţii pentru noi, e tot alegerea noastră. Lucrurile curg în funcţie de micile noastre alegeri zilnice.
După ce sufletul ne-a fost măcinat de tristeţi şi trădări, ajungem să învăţăm că nu există fericire plătită prea scump cu buzunare de lacrimi, ci doar poveşti trăite frumos, suflet lângă suflet, colectiv lângă colectiv sau… nimic.
23 - ianuarie - 2016