logoImpact EST nr. 802 - 18.01.2020

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Cu multă vreme înainte de anul de graţie 1989, an care a dărâmat o orânduire politică, dar a distrus şi o mulţime de lucruri bune, exista, dincolo de Abatorul de la Şendreni, pe partea dreaptă a şoselei ce leagă Galaţiul de Brăila, o imensă orezărie.
Imediat ce coborai de pe asfalt, începea o reţea de drumuri de pământ, care ducea până la Cotu Lung, şi se ţesea în aşa fel, încât cine nu cunoştea „harta”, se putea rătăci lejer.
Întinderea fără de sfârşit era „cartografiată” de numeroase canale de irigaţie, care, de-a lungul lor, erau însoţite de dese perdele de stuf, care protejau apa cu peşti, broaşte, şerpi şi tot ce mai exista în zonă.
Nu puteai să nu iubeşti acel adevărat mic infinit, decât dacă aveai ochelari de nevăzător.
Printre drumeaguri şi canale se întindeau cât vezi cu ochii, nişte pătrate aproape perfecte numite profesional sole, în care apa era până la genunchi, iar orezul de culoare verde-gălbui, îşi arăta spicele încărcate de rod deasupra apei.
Ici-acolo, câte o floarea-soarelui, cu pălărie de cowboy şi floricele la streaşină, privea mirată la nişte bucăţele de pământ pe care creşteau nişte porumbişti pentru animale.
Şi, Doamne, cât de minunată este natura, şi cum umple ea sufletele cu bucurie, frumuseţe şi bunătate…
…În fiecare an, în luna August, când se făcea „deschiderea la raţe”, împreună cu prietenii mei, Sandu Ioanovici, inginer în Combinatul Siderurgic, Virgil Ciobanu, comandant de cursă lungă, actualmente jupân la Căpitănia Portului Galaţi, Val. Creţu, de asemenea comandat pe nave maritime, Fănică Dumitriu, ziarist la publicaţia Viaţa Nouă, după „zaveră” rebotezată „Viaţa Liberă”, Ion Vladimirescu, meşter frigotehnist pe platforma Combinatului Siderurgic etc, toţi vânători înrăiţi, posesori de arme de vânătoare cu acte în regulă, spre deosebire de subsemnatul care avea din plin doar nebunia acestei îndeletniciri nobile.
Prin urmare, la fiecare sfârşit de vară, veneam în acest loc mirific, care semăna în acea perioadă a anului leit cu o deltă în miniatură.
În verdeaţa aceea puţin decolorată, sălăşluiau tot felul de păsări. Raţe mari şi mici cu pene lucioase şi zbor de săgeată, sarseluţe cu miros de mâl, becaţine cu carnea ca de graur, egrete mari şi mici cu pene de zăpadă necălcată, bâtlani, stârci şi alte feluri de înaripate, care însufleţeau permanent zona.
La astfel de vânători se venea, fie dis de dimineaţă, adică înainte ca jupânul soare să-şi facă simţită prezenţa, sau aproape de crepuscul, nu avea nici o importanţă.
Şi, de multe ori, nu se întorceau acasă cu tolba goală!
În paralel cu vasta cultura de orez, mai existau nişte grinduri, unde iarba creştea cât un stat de om şi deasă ca peria.
Aici se prăseau în voie iepuri, vulpi, fazani şi alte lighioane sălbatice şi îşi creşteau progeniturile nestingheriţi. Chiar şi în anotimpul când zăpada era viscolită în draci de un vânt venit de peste Prut fără paşaport, existau japşe înţesate cu stuf şi care erau pline cu mistreţi.
Dar aproape fiecare escapadă se solda cu surprize plăcute.
Am în faţa ochilor o amintire ca un vis… Ieşind pe-nserat, ca de obicei, după ce am hălăduit kilometri pe la locurile ştiute, unde veneau seara raţele la apă, după ce-şi umpleau guşile la mirişti de păpuşoi, iar puştile au clănţănit „ca la revelion”, vorba unui amic, veseli şi puşi pe şotii ne-am urcat în Dacia mea 1300, de pe timpul lui Decebal, şi am pornit spre casă pe un fel de drum mai mult spinişte, ce însoţea conştiincios lungul unui canal magistral pentru irigaţii, care avea de o parte şi de alta, două ziduri de stuf cafeniu, foarte înalt şi extrem de ostil.
Soarele se culcase de multă vreme, iar luna ne urmărea indiferentă şi ironică din înalt.
La un moment dat atenţia ne-a fost atrasă de ceva ciudat, ireal.
În lumina chioară a farurilor, o mogâldeaţă ne cerceta cu mare atenţie, iar lângă ea, ca nişte mingi de tenis, se rostogoleau temători spre stuful de pe buza canalului…ceva…
Am oprit la câţiva metri, curioşi. Era o iepuroaică cu puii ei, fătaţi nu de prea mult timp.
Stătea imperioasă, ridicată pe picioarele din spate, în mijlocul drumului, şi ne urmărea cu mare îndrăzneală, riscându-şi fără îndoială viaţa.
După ce ultimul pui a ajuns la adăpost, a ţopăit şi ea după ei…
…Nu ştiu ce a fost în mintea fiecăruia dintre noi, dar până acasă nu a mai scos nimeni nici un cuvânt.

Ioan Dan PINTILIE 6 - decembrie - 2019

Lasa un raspuns


Cică Tică a cumpă

Gata, oameni buni, s-a gătat prin lichidare una dintre cele ...

Mazilire în stil PS

După numirea în funcţia de Prefect la Instituţia Prefectul Judeţului ...

La DGRFP a venit a p

Frământările de sfârşit şi început de an în Direcţia Generală ...