logoImpact EST nr. 798 - 08.12.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

„Noduri şi Semne” este o clipă de eternitate în sufletul meu. Îmi voi aminti mereu despre noduri şi semne. Nu cred c-am să uit vreodată acest cenaclu, e posibil să pierd anumite culori din pictură. Este imposibil să-l uiţi pe Gelu Ciorici. Ar fi interesant să vă întâlniţi cu Gelu Ciorici din amintirea mea. S-ar putea găsi o semnificaţie aparte în desen. Am convingerea că memoria este o altă denumire sensibilă a realităţii. Memoria este o metaforă favorită a realismului modern de instrospecţie. Dacă realismul literar modern ar trebui să aleagă un concept important care să-l reprezinte cu cinste, mai precis, dacă ar trebui să aleagă cea mai importantă categorie a propriului sistem – ar alege memoria. În căutarea timpului pierdut sau în căutarea propriei memorii este una şi acelaşi lucru mai ales pentru că memoria înseamnă de fapt o antologie naturală ale unor clipe de neuitat din care suntem zidiţi. Avem un corp şi un suflet, corpul este 70 % apă, nu ştim mai nimic despre suflet, din punctul meu de vedere sunt absolut convins că sufletul este o stare sensibilă a clipelor unice, irepetabile care ne-au mişcat inima. Aceste clipe de eternitate sunt asemenea unor molecule care formează un organism. Am putea numi acest organism inefabil suflet, un organism al clipelor primordiale, când ne-am auzit şi văzut mama prima oară, când am iubit prima dată, când am fost trădaţi, când am avut succes, clipa când am fost înfrânţi, când am ajuns şi când am plecat de pe planetă. Dacă vrei să distrugi un om, este simplu, îi iei memoria şi-l laşi singur pe străzi. Un om fără memorie este o tragedie, este o stafie a timpului. Un om care nu-şi mai aminteşte nimic este un om distrus, un om căruia i s-a extirpat sufletul.

M-aş bucura nespus dacă sufletul ar fi nemuritor. Nu ştiu dacă există Dumnezeu, ştiu sigur însă din experienţa proprie că există poezie.

 

Poezia există oriunde

 

Aş vrea să spun câteva cuvinte despre poezia lui Gelu Ciorici-Şipote pe care l-am întâlnit pentru prima oară într-o cameră din Casa Tineretului înainte de 1989, acum această clădire s-a transformat într-un hotel şi o sală de bingo, cel puţin aşa arăta clădirea când am văzut-o acum nişte ani, despre clădirea aceasta existând o legendă – datorită siluetei sale de avangardă, se spunea c-ar fi fost făcută după planurile unui arhitect – poet, cântăreţ -Alexandru Andrieş, dar nu ştiu dacă este adevărat.

Când am intrat în camera aceea în care se întrunea cenaclul „Noduri şi semne”, s-a hotărât să citesc şi eu câteva pagini de poezie, dar Gelu Ciorici care era oarecum şeful cenaclului mi-a zis clar că regula de bază este să aduc alături de texte în cópii şi ceva vin. Ideea nu mi s-a părut prea rea aşa că am adus un vin bun de la bunicii mei de la Huşi unde se face celebrul vin Busuioaca de Bohotin, după o reţetă atât de veche, dinainte ca francezii să ştie ceva despre vinul rosé.

În sală erau nişte personaje printre care şi o femeie cu o pălărie impozantă, vetustă, din alte timpuri. I-am spus înainte de a citi că seamănă cu Hortensia Papadat-Bengescu şi mi-a zâmbit. Când mi-a zâmbit, ochiul lui Ciorici s-a aprins ca un led în spatele ochelarilor de criminalist, am crezut prima oară că e poliţist, dar era maistru la un liceu, am înţeles asta, sau mă rog, fusese maistru, nu am detaliile precise. De fapt ochiul lui Ciorici şi-a schimbat fin o nuanţă, eu am simţit-o însă ca şi cum se aprinde lumina într-o încăpere. În fine, am început să citesc cu emoţie şi după lectură s-a făcut un pic linişte, fiecare dintre membri având o copie a textelor, aşezaţi oarecum în cerc, astfel încât mă simţeam înconjurat de nişte judecători. Cel care a vorbit primul a fost Gelu Ciorici care a descris foarte bine textele. Nu-mi mai amintesc detaliile importante, dar concluzia a fost ca o lovitură de topor la rădăcină. Sunt nişte texte care nu au nicio legătură cu poezia. Am fost foarte descumpănit şi cred că mă înroşisem tot. Simţeam că i-au foc şi că mi se face totuşi o nedreptate. Eram un licean de la LVA care credea în poezie, aveam şi un soi de cenaclu şi discutam savant pe holurile liceului cu cel mai bun profesor de literatură din lume, student preferat al lui Vianu şi Călinescu, o somitate a oraşului, Laurenţiu Bourceanu. Imediat a luat cuvântul doamna care semăna cu Hortensia Papadat Bengescu. De asemenea, nu mai ţin minte precis cuvintele, dar concluzia era că nu se poate şi nu ar fi corect să spunem că în aceste pagini nu este poezie. La un moment dat a intrat în încăpere un tânăr înalt cu o cohortă de domnişoare îmbrăcate flower-power, iar tânărul şi-a aprins o ţigară citind textele mele în timp ce vorbea altcineva şi la un moment m-a privit curios, cu interes, câteva clipe, făcându-mi oarecum semn să mă liniştesc. Era un tânăr foarte chipeş, avea un păr lung negru cu sclipiri albăstrui şi o privire de intelectual de elită. Acel tânăr se numea Iulian Grigoriu. A vorbit foarte frumos despre texte, mai ales despre o poezie cu un melc, poezie pe care am pierdut-o. Concluzia a fost clară, acolo, în acele texte există poezie. În fine, din acele texte mai am vreo trei poezii, care au fost selecţionate de redacţia Radio France International care în 1991 mi-a dat un premiu pentru un eseu despre Panait Istrati. Doar în acest fel, acele texte s-au păstrat în memorie. Nici nu cred că aveam calculator pe vremea aceea. Nu aveam internet sigur. Aveam o bibliotecă imensă, ca un text amorf. Când puneam o foaie în bibliotecă nu mai găseai acea foaie aşa uşor. Mama avea grijă să nu atingă foile. Când făcea curăţenie în bibliotecă, ştergea praful înspăimântată să nu cumva să strice vreun manuscris sau să nu cumva să-l pună undeva unde să nu-l mai găsesc. Pierdeam întotdeauna textele, chiar dacă le scriam pe caiete, pe foi, în agende. Eram liderul dezordinii totale. Cred că după ce a vorbit Iulian Grigoriu, vinul meu deja se terminase, nu ştiu dacă a apucat Iulian să bea un pahar. La un moment toată lumea s-a întors spre un individ pletos cu pieptul în faţă. Pentru acele vremuri comuniste pletele erau un semn de avangardă şi oarecum de protest. Erau celebre pletele lui Ilie Năstase şi ale lui Ivan Paţaichin care nu şi-au tuns părul sub dictatura lui Ceauşescu. În fine, acel tip pletos cu pieptul în faţă se numea Ion Zimbru şi eu habar nu aveam cine e. O domnişoară mi-a explicat înţelegătoare că e vorba de însuşi Ion Zimbru care s-a aşezat undeva în faţă lângă Ciorici, a aruncat o privire pe prima foaie a textelor mele şi a început să vorbească, eu ascultându-l cu interes, crezând că vorbeşte despre textele mele, dar Ion Zimbru a început să vorbească despre poezia românească, o adevărată cenuşăreasă a artelor, şi în discursul său insera propriile versuri. În zadar am aşteptat o opinie critică despre textele mele. Anii au trecut şi de fiecare dată când îl auzeam pe Ion Zimbru vorbind eram sigur că bagă banda cu poezia cenuşăreasă a literaturii, după care urma sigur versuri rimate de Ion Zimbru. Cred că nu a scris Balzac articole, câte poezii a scris Ion Zimbru în „Viaţa liberă”, aproape o poezie pe zi, aproape o metaforă pe secundă. Am iubit până la lacrimi „Noduri şi semne” şi pe toţi cei care i-am întâlnit. Le cer tuturor prin acest text să mă ierte. L-am întâlnit pe prozatorul Ion Avram cu celebrele sale proze cu refrene buciumate, inconfundabile, originale – ţin minte şi acum proza cu trenul – trenul te duc-te aduc, departe, gara, femeia trecând pe alee, te duc-te aduc, te duc-te aduc, el aşteptând în căminul de nefamilişti, vecinii, ochii din spatele perdelelor, privirile iscoditoare, te duc-te aduc, te duc-te aduc, sau proza nemuritoare cu Ţiganul, câinele bătrânilor lui Ioan Avram – câinele, seara, cumpăna, asfinţitul, deodată câinele sângerând – Na ţiganul-na ţiganul, (bine, nu mai ţin minte refrenul exact) cine?, Ţigane, cine, a făcut asta?, simţi bătrânul un fior în rădăcină, Na ţiganul-na ţiganul. Iubesc amintirile cu Ion Avram şi sunt profund subiectiv faţă de acest om pe care-l preţuiesc, aşa cum preţuiesc pe toţi cei care au făcut parte din “Noduri şi Semne”. Tuturor numai iubire, vă rog să mă iertaţi. În special Dan Manole aş vrea să mă ierte. Chiar în seara în care am aflat c-am luat la facultatea de filologie primul cu nota 9.93, a trebuit să mă apăr în faţa lui, dar total disproporţionat şi fără nicio scuză chiar dacă eram speriat. Îmi vărs sângele ca pe apă în faţa acestui om căruia îi cer iertare.

Aş vrea să mă ierte şi prietenul lui Iulian Grigoriu, Adrian Florea, care ne-a citit acum mai bine de 25 de ani poeme din „Dezvăţătura”, singura lui carte de versuri pe care am criticat-o dur, nefondat doar pentru că eram gelos pe prietenia lui cu Iulian. Şi Alina Durbacă a avut o prezenţă lirică de excepţie, sensibilă, fiind apreciată distorsionat pentru că se credea că e fiica lui primarului Eugen Durbacă. Nu mai spun de Panait Căpăţână, poetul pe care nu aveai cum să nu-l iubeşti, liderul trăznăilor memorabile. O dată l-am lăsat pe Panait Căpăţână să vândă nişte cărţi la Casa Sindicatelor într-un loc în care voiam să fac o librărie. Un prieten mi-a spus că nu este o idee tocmai bună. Când m-am întors la librărie tot ce vânduse era deja tranformat în băutură. Păstrase toate bonurile, să nu fie nici problemă dacă am nevoie de cheltuieli în contabilitate.

Revenind la poezia lui Gelu Ciorici, şi lui trebuie să-i cer iertare pentru că l-am lăsat singur atâta timp în ziaristică, într-o ţară în care interlopii s-au căţărat pe grămezile de bani strânse din taxele românilor. Imediat după revoluţia în care era să murim degeaba şi noi, Gelu Ciorici a scos revista „Noduri şi semne”. Am crezut că a primit nişte fonduri pentru asta. Mi se părea uluitor să apară o revistă de literatură cu numele noastre, de aceea când a apărut ziarul „Imparţial”, am crezut că a deturnat minunantele fonduri de la revista „Noduri şi semne” la ziar şi atunci îndepărtarea de Gelu Ciorici a fost cvasitotală. Chiar l-am dispreţuit. Într-o zi când mi-am dat seama că presa independentă din România era pe cale de dispariţie ca şi acum, l-am auzit pe un baron local pesedist spunând că Gelu Ciorici este un escroc, un şantajabil pentru că a fost filmat de securişti şi atunci mi-am dat seama că am trecut ani de zile pe lângă acest om, ca şi cum aş trece pe lângă un cerşetor ignorându-l în fiecare zi. Gelu Ciorici este un sublim cerşetor de poezie şi de umanitate. Aş da orice să am o poză cu Gelu Ciorici de la o lansare de carte indiferent de carte, indiferent de autor, numai să stau lângă el şi să nu spun nimic, nu ştiu dacă v-om mai avea şansa asta.

 

„Nu aş vrea să ucid poezia lui Gelu Ciorici”

 

Acum chiar revenind la poezia lui despre care aş vrea să fac câteva notiţe critice, vreau să vă spun că mi-e teamă să fiu subiectiv din mai multe considerente. Am citit o garnitură de tren de cărţi de studii critice şi literatură comparată, cred c-am fost format să bag autorii într-o cutie de carton, într-un criteriu, ca într-o fabrică de ambalat. Am fost foarte buni profesori în facultate, dar profesorul meu de inimă şi suflet a rămas domnul profesor Laurenţiu Bourceanu de la Liceul „Vasile Alecsandri”. Nu există facultatea de critici literari, sunt convins că în facultate am rămas cu ceea ce am uitat de la domnul Laurenţiu Bourceanu, care împărţea tipurile de critică literară în două categorii esenţiale, în critica dogmatică şi cea de impresie sau impresionistă. Criticul dogmatic se comportă ca un chirurg care taie opera literară ca pe un organism intact în temă, motive, personaje, depozit stilistic, tehnici narative etc. bucăţi din operă încă umede şi vii pe care le aliniază atent într-un fel de morgă literară ca un medic legist care vrea să afle cauza morţii la o autopsie. El are un criteriu în care opera trebuie să intre după ce a fost ucisă. Dacă intră opera în criteriu e bună, dacă nu, nu. Criticul impresionist face acelaşi lucru numai că are un criteriu mai elastic şi începe argumentarea lui cu prima impresie. Impresiile şi descumpănirile în faţa unui text sunt nişte probleme de receptare, iar aceste probleme rămân ca nişte atribute esenţiale ale operei.

Nu aş vrea să ucid poezia lui Gelu Ciorici. Am să fac nişte simple notiţe de lectură, nimic mai mult, ca nişte indicatoare de pe un traseu de munte, dar dacă vă duc cu bine la destinaţie, dacă vă arunc în prăpastie, depinde numai de discernământul vostru, în orice caz acelaşi drum în poezie se poate transforma într-o cabană primitoare, într-o cădere sau într-un zbor peste păduri.

Îmi este greu să folosesc un criteriu pentru poezia lui. Dacă aş folosi metoda barmanului adică dacă aş lua un vas de exemplu – încadrarea în perioadă, aş lua anii nouăzeci ca pe un shaker în care aş turna partea argheziană, bacoviană, partea insuportabilă din Nichita Stănescu, aş amesteca bine, după care aş turna acest cocktail în faţa clientului să guste poezia lui Gelu Ciorici, un cocktail de o culoare stranie, cu un gust exploziv care-ţi poate dinamita creierul. Este o poezie insuportabilă, agresivă, care poate atinge însă sentimente particulare de valoare, uluitoare, extrem de fine cum ar fi de exemplu starea de a bate din inimă cu inima altcuiva, iar bătăile  de inimă fragile ar fi ca o zbatere a unei păsări care vrea să intre în alt mediu, dincolo de fereastra transparentă pe care vrea totuşi s-o învingă.

Cred acest text simplu, miniatural este metafora de aur a lui Gelu Ciorici – „am să mă culc şi am să dorm inima altcuiva se va zbate ca un geam lovit de-o pasăre-n ea.”

Până ajunge la un astfel de sentiment estetic, fin şi excellent, este un drum lung, un adevărat calvar al unor ipostaze insuportabile. Este un poet care forţează suportabilitatea emotivului estetic. Pătrunzi în zona lirică exact ca într-o zonă de frontieră, crepusculară, ca într-un spaţiu radioactiv în care-ţi trebuie echipament de protecţie să nu fii otrăvit de radiaţii, pentru că după Gelu Ciorici începe insuportabilul, vidul cosmic, lumea prafului dintre stele, spaţiul fără cer şi fără speranţă.

Poetul vine din anii nouăzeci, dintr-o revoluţie în care era să moară degeaba, are un ghem de sârmă ghimpată care e i se rostogoleşte prin vene „o dată cu viteza de sedimentare a hematiilor în funcţiile politice eram unul dintre aeia care muriseră degeaba la revoluţia lor”[1]. Este un text traductibil, apare imediat şi în varianta franceză într-un volum care conţine 62 de poeme, numit „Din cauza poeţilor din preajmă”, 37 de poeme fiind adunate sub titlul „Cartea de muncă”. Ar putea fi un fragment de editorial, de artă poetică, pentru că acelaşi stil insuportabil este adus în stilul jurnalistic al lui Gelu Ciorici. Am avut rezerve faţă de acest stil jurnalistic care taie în carne vie, sarcastic şi coroziv. Eu aş fi adus în ziar un stil academic, clasic, limpede, cu anchete detaliate care dezvăluie subiectele dincolo de orice dubiu, dar este foarte greu să faci o presă corectă, limpede, în ţara în care interlopii, vânzătorii de ţară s-au căţărat pe grămada de impozite, o ţară care a fost transformată într-o maşină de spălat bani pentru partid. Când faci parte din presa liberă, independentă, atât cât a mai rămas în România, când eşti vânat, şantajat, târât prin tribunale, nu-ţi rămâne decât să-ţi foloseşti cuvântul ca pe o armă. Eşti un lunetist în zona crepusculară a războiului. Asta a fost România în anii nouăzeci şi asta este şi acum, un teatru de operaţiuni devastat de războaiele civile româno-române cu porturi în care se mai descărcau vagoane cu operele lui „tzedun”. Să scrii presă într-o astfel de ţară, este ca şi cum îţi transformi articolul într-un urlet. Ai lovit ţinta ca un lunetist şi noaptea urli la lună – „am înjurat şi am scris cu gura plină găsind doar libertăţii vină până nu am devenit nici partid politic şi nici literatură.”[2]

Partea care vine din jurnalistică spre poezie cred că se poate traduce, dar Gelu Ciorici în niciun caz nu se poate traduce. Se îmbată cu apă rece dacă îşi imaginează cărţile lui de muncă traduse în toate limbile de pe glob într-un succes de piaţă mondială. Pot să-l liniştesc în privinţa asta, nici Eminescu nu va fi vreodată tradus în nicio limbă europeană, tot ce s-a tradus până acum fiind nişte iluzii de traduceri, nişte Eminescu mai mici şi mai mici, tot mai mici.

Obrazul tânăr, obrazul bătrân

 

Aş putea însă aplica pe această poezie insuportabilă, intraductibilă un criteriu anti-scolastic pe care l-aş putea numi criteriul feţei schizofrenice. Am întâlnit acest criteriu non-confirmist în textele lui Nichita Stănescu despre reperele sale culturale care se bazau pe un eseu semiştiinţific după care faţa umană  are un obraz tânăr şi unul mai bătrân, dar în niciun caz identice şi de aceeaşi vârstă, pentru că dacă ar fi fost identice, omul nici nu ar fi putut privi în faţă, ar fi un monstru. După acest criteriu, Ciorici are în poezie un obraz de adolescent, chiar ingeniu, delicat şi virgin şi un obraz diabolic, de tartor, neîntrecut în perversitate şi imagini iconoclastice, imposibil de suportat, oribile,  un adevărat spărgător de icoane care-ţi lasă în memorie urma semnului obscen cum ai însemna o vită din cireadă cu fierul înroşit în foc.

Are Ciorici nişte poezii pe care le numeşte „distilerii”. Ele par congruente testamentelor lui Arghezi, atacând problematica divinităţii şi a ambiguităţilor morale legate de subiect. Poemul este început de faţa adolescentină şi ingenuă a lui Ciorici şi continuată de chipul monstruos al tartorului, ca un balaur cu două capete care dezvăluie aceeaşi realitate pe care o şi devoră.

Adolescentul începe un pastel suprarealist ca o ploaie de toamnă cu palme în loc de frunze veştejite, aceste palme şterg ruşinea de sub pleoapele oamenilor, dar apare tartorul care-l corectează  brusc cu nişte cuvinte tăietoare, ca nişte ghilotine, cu un peisaj sumbru de eşafod, cu rumeguş şi „cruci cu urină”, memorabile dar oribile şi dezumanizante.

Dacă aş fi fost pictor aş fi încercat cu siguranţă un vernisaj cu pânze în acuarelă după imaginile lui Ciorici, peisaje suprarealiste care-ţi taie respiraţia deşi unghiul realităţii pare minor şi oarecare. De exemplu „luna de acasă” un pastel simplu despre „un nimic luminos”, o vedere a unui sat chinuit din România, o casă sub o lună din al cărei ghem, poetul depănă aţele cu care-şi haşurează desenul, aţele care susţin casa, universul şi care vor deveni în curând fosforescente pentru că vor fi străbătute de vin şi suflet cum curge sângele prin vene. Firele lunii devenite poveste, vor descoperi cândva fiecăruia miticul punct din care ne tragem, satul chipului de mamă reflectând lumina lunii, locul în care ne-am îmbătat cu toţii de „mirosul curelei de ceas al lui tata”, pielea ceasului de pe mâna fiartă în sudoarea muncii, sudoarea unui bănuţ pentru cei de-acasă.

Când îşi lasă diavolul în spate, controlându-l, Ciorici poate realiza momente lirice, de o sensibilitate emoţionantă chiar în momentele dure, momentele de cumpănă, cum ar fi de exemplu clipa dinaintea morţii – poetul iese din baie, aruncă halatul ud pe pat căzând ca o cruce, îşi recapitulează stările, se simte fresh, normal, cu burta de somn luată, curat aşa cum trebuie ca să nu încurce pe  nimeni când urcă pe scara rulantă către lumea de dincolo spre cimitirul vecin despre care a discutat de atâtea ori cu bunii săi prieteni – Gălăţanu şi Avram.

 

Viața artistului e o stare metaforică

 

Nu am ştiut ani de zile că Gelu Ciorici sculpteză. Lucrările sale din lemn par eboşe ale aceleaşi sculpturi care surprinde o pasăre care-şi ia zborul, o frântură de zbor, dar uneori mi se par nişte sinusoide ale aceleaşi electrocardiograme, ca şi cum ar încerca să surprindă în lemn pulsul acestei clipe prea repede trecând.

În rest Gelu Ciorici se comportă care un poet care recuperează din banalitate şi faptul divers poezia ca şi cum poemul ar putea demonstra că viaţa artistului şi felul lui de-a fi au fost fără îndoială o stare metaforică. Este artistul poet când merge pe sub teii ca o carte fără pagini, cu mâinile la spate, printre fracturile proaspete şi jupuirile oraşului Galaţi, când îşi aşteaptă iubita curânţând cartofi fără emoţie, când trage apa şi comunică lumii prin canalul colector sau când ascultă un elev care nu şi-a învăţat la studiul materialelor şi căruia îi pune totuşi zece pentru că realizează fără să ştie o metaforă a lumii spunând că sticla este cel mai important material dintr-un punct de vedere, vrând să spună ce trebuia spus la lecţie pe dinafară, construieşte totuşi o imagine estetică – avem un punct de vedere care este totuşi material, iar cel mai important material din punctul de vedere este sticlă. Probabil din această cauză punctele de vedere sunt transparente şi ne putem uita prin ele unii la alţii să ne vedem mai bine ca printr-o specie aparte de ochelari pe care nu ai cum să-i găseşti la farmacie.

Nu ştiu dacă Gelu Ciorici crede în Dumnezeu, dar ceea ce-l înspăimântă mai mult decât lumea de dincolo este existenţa măruntă, realul searbăd pe care parcă l-a mai trăit o dată acum zece ani, o realitate copy paste, ca un text tras la xerox. Îi este frică de monotonie şi de singurătate, de viaţa ca o armă cu repetiţie.

Pentru a-l înţelege mai bine este suficient să-l laşi pe Gelu Ciorici să-şi facă autoportretul în versuri, un om care încă nu a chelit şi nu se teme să-şi lase poza în ziar, un om care-şi caută meseria şi vocaţia în nomenclatorul cu meserii dar nu o găseşte decât sub forma unui scriitor de vagoane, un om care scrie volumul de poezii ca pe o carte de muncă, fără prea mule pretenţii chiar dacă e citit chiar dacă nu. El nu va fi niciodată un epigon totuşi şi nu va participa la sărbătorirea lui Eminescu sătul de mâncare şi vin, nu-l va omagia pe Eminescu fără discernământ şi fără ruşine citând manualele şcolare – „aţi simţit din ce parte bate vântul, adormiţilor?… vă e teamă să recunoaşteţi pensionarea sau că n-aţi slujit niciodată în catedrala poeziei aveţi o puzderie de leacuri împotriva bunului simţ îl omagiaţi pe Eminescu sătui de mâncare şi vin, sătui de câte cărţi aţi tipărit[3]” Cândva am scris un articol în litotă despre Eminescu devenit un mare nimic, un prilej de a flutura steagurile tuturor aberaţiilor politice. Îmi dau seama acum după atâţia ani în care am trecut pe lângă Gelu Ciorici dispreţuindu-l, antipatizându-l, ca pe lângă un cerşetor, fără să-l bag în seamă, că de fapt am luptat în aceleaşi tranşee şi am fost frate cu un poet care va ieşi niciodată la pensie, fie ea şi specială, un poet despre care cu siguranţă nu este chiar aşa simplu să scrii. Acum după atâta timp aş vrea să-i dedic unul dintre poemele miniaturale din acele foi citite pentru prima dată la Noduri şi Semne. Nu am mai scris poezii de ani de zile. Am o singură carte de versuri numită Intifada blues care conţine şi cele trei poeme citite în acea seară memorabilă de la Noduri şi semne în care am adus poeme şi vin pentru Gelu Ciorici şi care s-au păstrat datorită faptului că au fost recitate la Radio France International. Când am fost tânăr am scris nişte poeme miniaturale pe care le publica Radu Macovei, pe vremea când îşi parca Trabantul pe strada Primăverii, într-un supliment din Viaţa Nouă.

 

Poetul e acela căzând în plin

căzutul în gol e al cititorului.

Ajuns pe fundul prăpastiei, poetul o răstoarnă

să cadă din nou,

dar totul e-n plin

ca un salt într-o piatră.

 

Poate că acum, când doamna cu pălărie din alte timpuri semănând cu Hortensia Papadat Bengescu nu-mi mai zâmbeşte, Gelu Ciorici va găsi totuşi şi în textele celui care-am fost poezie. Altfel nu aş simţi dedicaţia sa de pe cartea „din cauza poeţilor din preajmă” – „unuia care sigur o să moară poet! O fi Cristian Biru! Acasă, de 6 septembrie AD 2018” – atât de autentică şi atât de preţioasă pentru mine.

[1]     Ciorici-Şipote, Gelu, Din cauza poeţilor din preajmă, Editura Axis Libri, Galaţi, 2014, pag. 9

[2]     idem

[3]     Idem, pag. 40

Corespondenţă din Marea Britanie, de la Cristian BIRU 30 - august - 2019

Lasa un raspuns


Ex-prorectorul Balt

Ca urmare a sesizării noastre, comisia de etică universitară de ...

Moldoveanca Golovati

Conform raportării făcute la finele lunii octombrie 2019 pe SPIT ...

Barbarii finanţelor

După 1989 toate partidele româneşti ajunse la guvernare s-au comportat ...