logoImpact EST nr. 867 - 21.04.2021

Contextul juridic al ultimilor ani este unul dominat de abuzuri judiciare repetate, anchete selective cu o vădită înclinare spre cercetarea anumitor fapte şi subiecţi activi în detrimentul altora, protocoale ilegale, scurgeri de informaţii din dosare aflate în lucru ori bunăoară redarea transcrierilor în presă; vin să completeze tabloul interceptările multianuale fără finalitate dar cu costuri exorbitante, telejustiţia, valurile de achitări ale DNA precum şi completurile compuse ilegal. În ciuda acestei realităţi, criticăm cu mult aplomb, prompt, doar derapajele, erorile sau abuzurile săvârşite în alte zone decât cea a justiţiei.

Spiritul nostru critic se blochează în identificarea şi mai ales sancţionarea propriilor erori. Ne oprim abrupt, căutam justificări iar când, în sfârşit legiuitorul întrezăreşte soluţii reparatorii pentru victimele noastre, găsim subterfugii şi recurgem la atitudini care doar mimează schimbarea.
Cred cu tărie că, dacă nu panaceul, cel puţin antidotul problemelor din justiţie îl reprezintă răspunderea materială a magistraţilor.
În opinia mea, acceptarea în mod firesc a răspunderii materiale e testul suprem de altruism şi bună-credinţă pe care ar trebui să-l treacă orice magistrat.
În urma unei analize riguroase a textului de lege privind răspunderea materială a magistraţilor, am identificat într-un material precedent principalele capcane juridice, adăugiri strecurate de colegii de breaslă, concretizate în tot atâtea impedimente în calea aplicării acestuia.
Arătam atunci că definiţia erorii judiciare nu include situaţiile nerespectării deciziilor obligatorii ale CCR, ale ÎCCJ pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii ori ale CEDO; de asemeni, demonstram că formularea este deficitară şi cauţionează autorii abuzurilor, prin referirea la o vătămare care nu a putut fi remediată într-o cale ordinară sau extraordinară de atac.
Subliniam de asemeni că textul art. 96 din legea 303/2004 actualizată (modificată prin legea nr. 242/2018) nu este corelat şi vine în contradicţie cu dispoziţiile în materie din Codul de procedură penală (art. 538 şi următoarele). Astfel, legea 303 nu stabileşte un termen pentru exercitarea acţiunii în repararea pagubei, în timp ce în CPP este prevăzut un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare prin care se constată eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate. Dacă potrivit dispoziţiilor CPP acţiunea în regres poate fi exercitată de către stat împotriva tuturor persoanelor care au cauzat situaţia generatoare de daune – judecător, procuror, poliţist etc.- textul art. 96 restrânge cercul acestora doar la magistraţi.
Remarcăm faptul că trimiterile abuzive în judecată, fără probe sau în baza unor probe nelegale soldate cu achitarea definitivă a inculpaţilor, dată fiind amplitudinea fenomenului, reprezintă un caz particular al erorii judiciare şi trebuie explicitat ca atare prin lege.
Procedura instituită de art. 96 este stufoasă şi aproape imposibil de aplicat, lăsând la latitudinea statului, prin Ministerul Finanţelor Publice exercitarea acţiunii în regres împotriva magistratului răspunzător, în baza raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare şi a propriei aprecieri; stabileşte termene foarte relaxate de maximum un an pentru plata daunelor şi de 6 luni pentru exercitarea acţiunii în regres şi nu prevede o cale de atac împotriva deciziei de a nu exercita acţiunea în regres.
Dacă tot s-a optat pentru asigurarea obligatorie a magistraţilor, deşi personal nu agreez ideea, textul trebuia să includă prevederi clare referitoare la asigurarea profesională a judecătorilor şi procurorilor, cu limitarea despăgubirii la maximum două situaţii per magistrat. În opinia mea, repetarea de către magistrat a unei a treia erori judiciare imputabile trebuie să atragă excluderea din magistratura. Aceeaşi sancţiune se impune în cazul unei condamnări CEDO. Aceste prevederi şi procedura specifică trebuie reglementate prin lege şi nu prin regulament al CSM ca în prezent.
Revenind la definiţia erorii judiciare, aceasta anulează, face inaplicabilă practic norma legală prin includerea condiţiei ca vătămarea produsă de actul de dispoziţie sau hotărârea judecătorească contrare legii, “să nu fi fost îndreptată în căi ordinare sau extraordinare de atac”.
În sensul definiţiei actuale, nu vor putea pretinde despăgubiri persoanele ale căror drepturi au fost grav lezate în cursul anchetei penale soldate cu clasarea cauzei, întrucât se consideră că prin însăşi soluţia de clasare şi încetarea/ridicarea măsurilor prejudiciante s-a îndreptat orice vătămare suferită de aceştia. Este exclusă deci răspunderea materială a procurorului de caz şi eventual a şefului ierarhic în cazul soluţionării plângerii împotriva soluţiei.
Pentru mandatele de supraveghere emise în baza legii nr.51/91 (interceptări telefonice, în mediu ambiental, luări de imagini, localizare etc.) faţă de una sau mai multe persoane pentru ani întregi cu costuri aferente de milioane de euro ori pentru mandatele de supraveghere dispuse în baza CPP faţă de sute de persoane pe perioada maximă într-un singur dosar în care ulterior se dispune clasarea cauzei pentru inexistenta faptei, statul nu va răspunde material întrucât vătămarea se repara prin încetarea măsurilor de supraveghere. În subsidiar, celor mai multe persoane nici nu li se comunică faptul că au fost supuse acestor măsuri profund abuzive de natură a limita dreptul la viaţa privată.
Aşijderea, pentru sechestrarea averii pe parcursul mai multor ani, cu consecinţa privării persoanei în cauză de mijloace elementare de trai, nu răspunde nimeni întrucât prin soluţia de clasare se ridică şi măsurile asigurătorii acoperindu-se chipurile vătămarea produsă.
În ipoteza trimiterii în judecată fără probe soldată cu achitarea definitivă a inculpatului, soluţia în sine va fi considerată o reparaţie suficientă în sensul legii, aşa încât nu se poate pune problema despăgubirii. Din nou, procurorul de caz, procurorul şef ierarhic, procurorul de şedinţa ori judecătorul nu răspund material.
O logică similară se va aplica din păcate şi situaţiei în care un inculpat trimis în judecată pe baza unor probe nelegale, cum ar fi audierea unei persoane (denunţător, martor, suspect) sub mai multe identităţi protejate ori în baza interceptărilor dispuse sau efectuate în mod nelegal, este achitat definitiv. Şi aici orice vătămare suferită se va considera acoperită cât timp probele nelegale au fost excluse din dosar.
Am trecut în revistă câteva erori judiciare frecvente pe care textul legal în vigoare le exclude din aria sa de aplicare, le cauţionează cu multă bunăvoinţă.
În baza celor expuse, forma optimă a textului art. 96 din lege capătă următorul conţinut:
Alin.(3) se modifică astfel: “Există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-i-se o vătămare (…).
b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-i-se o vătămare (…).
Se consideră eroare judiciară şi nerespectarea deciziilor CCR sau a hotărârilor CEDO săvârşită în condiţiile prevăzute la litera a) sau b)”.
Alin.(6) se modifică astfel: “Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum 3 luni de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.“
Alin.(7) se modifică astfel: ”În termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin.(6), Ministerul Finanţelor Publice sesizează Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit procedurii prevăzute la art.74 ^1 din legea nr.317/2004 republicată, cu modificările ulterioare.”
Alin.(8) se modifică astfel: ”Statul prin Ministerul Finanţelor Publice exercită acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului în baza raportului (…) Inspecţiei Judiciare (…) din care rezultă că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 30 zile de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare.
Alin.(10) se modifică astfel: “Împotriva hotărârii pronunţate potrivit alin.(9) se poate exercita calea de atac a recursului la secţia corespunzătoare a ÎCCJ, în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii.
Se introduce alin.(12) cu următorul enunţ: ”Asigurarea obligatorie de răspundere civilă a judecătorului sau procurorului poate acoperi cel mult două situaţii per procuror/judecător pe tot parcursul carierei. Săvârşirea unei noi erori judiciare atrage excluderea din magistratură.
Măsura excluderii din magistratură se va aplica şi faţă de magistratul care prin eroarea comisă cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a determinat condamnarea statului român la CEDO”.

procuror Paula Tănase, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi 11 - iunie - 2020

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

A.G.A. Ordinară de

Conducerea SC Transtec SA Tecuci, cu sediul în Tecuci, judeţ ...

Mogulul cu greutate

Prin târgul nostru, aşa, ca o boare, ca un ecou ...

În UE se fură înt

De aia Parchetul Anticorupţie al Uniunii Europene (PAUE) trebuie să-şi ...