logoImpact EST nr. 843 - 23.10.2020

„Bunicile noastre care ne făceau gogoşi şi turte în untdelemn şi nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.
Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte şi un strop de dulceaţă de cireşe amare, ouă jumări, borş de fasole cu ceapă roşie frecată cu sare, cartofi pai prăjiţi în tuci, mămăligă cu brânză şi smântână, lapte chişleag, brânză de la sare şi-o roşie coaptă la soare.
Care ne aşteptau dimineaţa, în vacanţele de iarnă, cu ceai de izmă şi pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un căţel de usturoi, că era post.
Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai ştiu ce să gătească. Aşa că găteau mereu diversificat şi echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine şi bun.
Şi când chiar nu mai ştiau ce să gătească, deşi, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină şi-şi umpleau pestelca (sorţul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roşii, pătrunjel, leuştean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borş proaspăt, şi nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună şi noi eram recunoscători că suntem sănătoşi şi o putem mânca.
Bunicile astea minunate care, de Paşti şi de Crăciun, frământau colaci şi pâini şi mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele reţetele lor şi, habar nu am cum, deşi nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboţi deştepţi, cozonacii lor erau mereu nişte Dumnezei bine crescuţi, cu aluat dulce şi umplutură de ţinut minte o viaţă. Înghit în sec.
Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă şi nu-şi luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu ştiu ele ce sunt aceşti ani sabatici. Doar duminica le era sfântă şi liberă. Atunci se aşezau pe prispă şi îşi trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, şi puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar şi greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, şi toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiţi ani mulţi”, aşa ne răspundeau.
Bunicile astea, multe dintre ele, nu şi-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraş, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraş, dacă nu se putea rezolva la dispensar (şi de obicei nu se putea).
Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prăşit şi ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învăţăm, să avem o şcoală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.
Care ne pupau (şi, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag şi cu dor. Şi ne strângeau (şi ne mai strâng încă, pe unii) în braţe şi uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubeşte mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca proştii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.
Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roşii de pe frunzele de cartofi din grădină. Şi ne mai enervau şi când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ştergeam de tricou. Şi ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, raţele şi vânătorii, nouă pietre, ţară, ţară, vrem ostaşi, flori, fete şi băieţi, frunza, lapte gros şi alte minuni.
Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele şi le vorbeau, că doar şi ele sunt suflete, ne spuneau mereu, şi de la care noi am învăţat că, fără nicio excepţie, şi animalele sunt un fel de oameni.
Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.
Care tăiau mămăliga cu aţă albă. În semnul crucii, că aşa apucaseră de la mamele lor.
Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l ţineau doar pentru ele, ci împărţeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, şi mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.
Bunicile astea care ţineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Ţineau post miercurea şi vinerea şi nu numai fiindcă aşa zicea preotul în biserică, ci fiindcă şi stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când şi când, aşa credeau. Mâncau mereu doar la masă şi nu ronţăiau aproape niciodată nimic între, aşa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.
Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieşeam pe poartă, „aveţi grijă acolo, la Bucureşti, să nu mă faceţi de râs. Fiţi oameni!”.
Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.
Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai uşor aşa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roşii, în doi timpi şi trei mişcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, şi aştepta cu furculiţele pregătite.
Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai preţuite comori şi, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele şi la lecţiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.
Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor.”

Text preluat 2 - octombrie - 2020

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Cinema City redeschi

Orice se poate schimba în această perioadă, de aceea bucuria ...

Inspectorii ANAF Ant

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, ...

Galaţiul este ocoli

Autostrada şi calea ferată lungă de peste 2000 de kilometri, ...