logoImpact EST nr. 704 - 22.11.2017

În folclorul urban românesc există motivul disperat al băieţaşilor de cartier care nemaiavând niciun fel de soluţie de viaţă, niciun fel de viitor “după blocurile gri mai înalte la şosea să nu se vadă foamea”, îşi doresc să ajungă preşedinte. Ajuns preşedinte toate probleme se pot rezolva în primul rând pentru că un preşedinte are întotdeauna ceva de vânzare. Poate să-şi vândă ţara.
După evenimentele din 1989, românii au avut trei mari conducători care au condus mai mult împotriva poporului român decât în favoarea acestuia.
Pe Iliescu l-a interesat puterea în stare pură, un interes care vine probabil şi din instrucţia sa sovietică de sorginte stalinistă. Constantinescu s-a declarat neputincios şi a revenit la catedra sa de la Universitate, unde probabil se descurcă mai bine şi ştie ce face. Dar Traian Băsescu, care a fost speranţa românilor împotriva aşa-numitei ciume roşii pesediste, s-a comportat ca un preşedinte de cartier şi a guvernat exact ca un mare vânzător de ţară, îmbogăţindu-şi familia pentru cinci generaţii de acum încolo. Mare parte din ţară era deja vândută, dar viaţa românilor a devenit exact un salt într-o piscină cu acid sulfuric când Traian Băsescu a început să vândă şi umbra de democraţie pe care o mai aveam.
* * *
Fiind şansa românilor de a scăpa de orânduirea feudală a noilor comunişti, Traian Băsescu a primit aproape necondiţionat sprijinul elitei româneşti, un sprijin masiv şi cu totul surprinzător pentru un preşedinte hăhăit, tipul marinarului mardeiaş corectat realist prin patosul alcoolului şi momentele lacrimogene penibile de o nativă artă dramatică gen “Petre eşti cel mai bun”, “Dragă Stolo…” şi “ Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu”, mă rog “Ţigancă împuţită” şi care au mai fost… Pentru un lider al truismelor, un “iarna nu-i ca vara”, apropierea intelectualilor de clasă gen Andrei Pleşu, care este într-un fel părintele filozofilor români în viaţă şi care face dintr-o nimica toată o istorie a ideilor filozofice, sau marele editor al Humanitasului, cum îl cheamă? am şi uitat, a scris o carte despre lichele, în fine, un mare-mare editor care se bucură de colaborarea unor foarte talentaţi redactori pe care-i plăteşte în cărţi, adică în natură, dar care în realitate nu a mai citit o carte de când era mic, deşi este foarte mare-mare editor. Lista intelectualilor care l-au susţinut vehement pe Băsescu este foarte lungă şi foarte interesantă. Vreau să-mi amintesc câţiva mai importanţi. Faptul că aceşti inteletuali au rămas în memoria mea, deja înseamnă ceva pentru memoria mea afectivă obişnuită cu idei literare, cu Shakespeare, Cervantes şi Homer, mă rog, cu autori consacraţi în literatura universală.
În afară de părintele filozofilor români în viaţă, bine, filozofi fără sistem şi categorii, mai mult gânditori şi gata, nu în genul lui Blaga sau Vasile Conta, în niciun caz, deci în afară de Andrei Pleşu care este şi tipul cititorului gurmand, care citeşte cu poftă din când câte un filozof şi după care îl doare stomacul sau, mă rog, nu-i prieşte bine ca după o masă copioasă, de aceea se şi bate peste burtă când argumentează, în afară de Pleşu şi Liiceanu, acum mi-am amintit de numele lui, un mare editor universal care nu citeşte nici măcar cărţile scrise de el, darămite cele apărute la propria editură, am reţinut un mare profesor de idei politice care a fost şi un fel de consilier mai mult ca sigur. În fine, când vorbea acest profesor despre tendinţele politice şi avangarda politică suedeză, de exemplu, sau din ţările nordice, unde oamenii nici nu prea ştiu cine este prim-ministru, se oprea lumea academică, planeta nu se mai mişca, totul încremenea. Era o autoritate mondială în materie de idei politice. Am uitat cum îl cheamă, în fine, te strivea pur şi simplu sub o avalanşă de titluri academice şi doctorate din toate colţurile lumii. În afară de marele gânditor politic al cărui nume chiar îmi scapă, am fost uluit de prezenţa lui Traian Ungureanu în alaiul de consilieri ai lui Băsescu şi de vehemenţa Andreii Pora, care l-a susţinut cu ardoare pe Băsescu, dar care după toată orânduirea băsistă în care am trăit deosebit de bine, mai mult ca perfectul, a recunoscut o mare silă de Băsescu şi de tot ceea ce face Băsescu acum, în opoziţie, comportându-se ca un detractor calificat al DNA si al Laurei Koveşi, două creaţii, aşa cum se laudă chiar fostul preşedinte, băsiste.
* * *
De ce am fost uluit de prezenţa lui Traian Ungureanu? Vreau să vă spun că în adolescenţă am dat peste o carte de Traian Ungureanu despre nişte meciuri de fotbal. Era foarte interesantă cartea, chiar dacă vorbea despre nişte evenimente banale din timpul unui meci. De exemplu ţin minte un eseu, să-i spunem, un fel de cronică, mă rog, un text interesant despre un jucător japonez care în timpul meciului de mare tensiune, un meci pe viaţă şi pe moarte în care fotbaliştii dădeau totul, ca pe front, el pur şi simplu se relaxa, plimbându-se pe terenul de joc ca pe o alee din parc. Şi la un moment dat, ca un strateg, ca un general de oşti care a găsit în sfârşit punctul slab al frontului, ţâşneşte spre poarta adversă şi marchează spectaculos când toate speranţele erau potrivnice echipei.
În sfârşit, textul avea o doză cathartică, era o lucrare de artă literară. Chiar m-am gândit ce interesant trebuie să fie autorul, dacă a făcut aceste speculaţii spectaculoase. La un moment dat l-am văzut pe dl Traian Ungureanu la televizor ca ziarist BBC şi-am rămas cu gura căscată. Ce retorică are acest intelectual? Îi dai dreptate tot timpul fără să vrei. Este impunător, este un fenomen. După care l-am văzut în galeria intelectualilor fani ai lui Băsescu şi am rămas perplex. Nu-mi venea să cred ochilor. Traian Ungureanu, în timpul campaniei lui Băsescu la preşedinţie, a dat adevărate show-uri, a ieşit pe scenă, a flirtat cu publlicul electoral, l-a animat, l-a iubit şi l-a abandonat…
În fine, când Băsescu a vândut ce-a mai rămas din democraţia românească şi a început epoca gesturilor perfecte, de necomentat, iubindu-şi propria poreclă din tragediile succesorale – Zeus, nici un intelectual din marea galerie de intelectuali, de la Traian Ungureanu la Andrei Pleşu, nu a zis nici pâs. Nu a zis nimeni nimic nici măcar în faţa evidenţei. Îmi amintesc de filmul în care Băsescu loveşte un puşti în timpul campaniei eletorale. Bine, puştiul era un pic cam obraznic, dar felul în care Băsescu a lovit băiatul cu bonturile de la pumnul drept, mi-a înlăturat orice confuzie faţă de tipologia socială a marinarului mardeiaş decis să devină preşedinte prin orice mijloace. Băsescu a susţinut că filmul este o făcătură, şi toţi marii intelectuali din preajma preşedintelui au băgat capul în pământ ca struţul, deşi mulţi dintre ei aveau o colaborare constantă cu televiziunile din România. Ochiul unui om care a lucrat în televiziune nu poate fi înşelat aşa uşor. Pentru oricine era evident că, dacă ar fi fost un trucaj, ar fi fost nevoie de o aparatură foarte sofisticată să faci un asemenea trucaj şi chiar la capătul procesului complex de trucare cinematografică, nici atunci nu ar fi fost sigur rezultatul. Filmul este un fragment din realitate. Indiferent câţi bani ai avea, câtă tehnologie, nu poţi intra în realitate şi să schimbi nici cea mai măruntă semnificaţie a unui eveniment. La un moment dat Băsescu a adus ca probă expertiza unui laborator al unei nu ştiu ce instituţii de stat. Un singur intelectual şi-a exprimat punctul de vedere pentru care a girat chiar cu viaţa lui. Acel intelectual, Dumnezeu să-l ierte, s-a numit Sergiu Nicolaescu, o viaţă şi un destin dedicate cinematografiei româneşti. El spus că filmul în care Băsescu loveşte puştiul cu pumnul nu poate şi nu are cum să fie un trucaj. Bine, nu l-a ascultat nimeni. Eu cred că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi exprimat punctul de vedere chiar dacă ar fi fost de la PDL. De aceea a ţinut să precizeze – îmi dau viaţa pentru punctul meu de vedere, sunt sigur că filmul este real.
* * *
Când apare împăratul gol în faţa intelectualului, intelectualul trebuie să-i spună: ai grijă, nu ieşi gol în faţa naţiunii, să nu te faci de ruşine. Băsescu nu a înţeles lumea politică decât ca o mecanică de marionete. Dacă lumea nu se încadra în parametrii pe care Băsescu îi voia, reacţiona imediat, corectând-o. Îmi amintesc alegerile din cadrul PDL, când Elena Udrea, învinsă de Blaga, face contestaţie. Nici nu s-a terminat bine ştirea şi Băsescu ajunge pe ecranul de televiziune noaptea, în cămaşă de tăietor de lemne, spunând celebrele cuvinte: “La revedere PDL. Voi aveţi drumul vostru, iar eu îl am pe al meu.” Vă daţi seama ce echipă avea la dispoziţie Traian Băsescu, un cameraman profesionist la dispoziţie non-stop, intrare instantanee la televiziunile naţionale, redactori care să-i captureze filmul, să i-l prelucreze urgent pentru ştirile de top. Alegând să tacă în faţa unui preşedinte perfect, intelectualii s-au comportat împotriva democraţiei, acceptând o lume a ordinului. Metafora mecanicii de marionete poate părea comică, dar ea exprimă semnificaţii despre o lume aflată de fapt sub legea marţială. Doar Andrea Pora a fost cea care a scris despre prăbuşirea statuii lui Băsescu în praful public, legată de gâtul Elenei Udrea pe care a preferat-o înaintea justiţiei, exprimând public o silă fără margini pentru Traian Băsescu, ceilalţi intelectuali continuă să tacă şi acum trădându-şi propria natură.

Cristian BIRU 22 - septembrie - 2017

One Response so far.

  1. stanciu anton spune:

    draga gelu, faci ce faci si-ti imbunatatesti echipa! dar ce faci cu texttele nu de alta dar
    se inmultesc dusmanii si pe unde mai scoti camasa ?

Lasa un raspuns


“Demagogia, disimu

Regele Mihai I AL ROMÂNIEI este pregătit de inevitabila PE-TRECERE, ...

Galaţiul a câştig

Cristian Dima este un lider de partid, încă nevirusat politic. ...

Dima a obţinut mode

Chiar neparlamentar fiind, liderul ALDE, Cristian Dima, reuşeşte să-şi impună ...