Nevoia de lideri
După lungile decenii de îndoctrinare marxistă şi de supralicitare a ideii că masele, poporul, gloata sunt determinante în evoluţia unei societăţi, constatăm că teoria nu se prea potriveşte cu ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, că ideea, aşa de copios trâmbiţată într-o vreme este ori eronată, ori incompletă. Poporul, mulţimea, masele, prin număr şi prin încolonare disciplinată, pot valida un demers vizionar, un trend, o direcţie, un sens, dar nu le generează, nu le produce, nu le iniţiază. Cel mai adesea se asociază unei idei indusă de cei care au nevoie de votul lor, o împărtăşesc şi-n cele din urmă o adoptă ca opţiune personală, ba chiar militează pentru ea, pentru îmbrăţişarea ei de cât mai multă lume.
Democraţia înseamnă, printre altele, şi dreptul păduchilor de a devora leul, dar până la devorarea lui îl curtează, îl urmează şi-l împărtăşeşte în ideile şi acţiunile sale. Îl recunoaşte ca lider, ca purtător de mesaj şi de multe ori îi conferă dimensiune mesianică. Misiunea unui lider adevărat şi cu trecere la public este să strângă voinţele individuale activate de cei mulţi într-un şuvoi, să le confere un sens, o direcţie cât mai apropiată de opţiunile individuale, astfel încât masa amorfă să creadă că le aparţine, că-i reprezintă, că emană de la ea. Pentru a se impune, pentru a fi asumată public, o idee, o iniţiativă trebuie mai întâi să treacă printr-un purgatoriu de înmasare, de masificare, de însuşire colectivă, şi numai atunci purtătorul ei poate aspira la recunoaşterea calităţii de lider.
Nu-i deloc simplu, pentru cel ce aspiră la calitatea de lider politic să poată mobiliza într-o direcţie unică mulţimea voinţelor şi aspiraţiilor individuale, să inducă ideea că doar el este garantul providenţial pentru cauza împărtăşită în comun. Avram Iancu, Iuliu Maniu, Brătenii au avut această calitate, de a contoriza opţiunile celor mulţi, de a le prelua speranţele şi de a lucra efectiv pentru împlinirea lor optimală.
Sigur, în zilele noastre lucrurile s-au mai schimbat, dar condiţia şi funcţia liderului în raport cu aşteptările celor mulţi şi cu nevoile sociale au rămas neschimbate.
De regulă, la răspântiile istoriei, atunci când cursivitatea devenirii se rupe, se taie în felii antipodice şi devălmăşite apare şi liderul aşteptat, acel Godot profetic care să vestească o ordine nouă şi să preia speranţele mulţimii insurgente. Revoluţia din Anglia l-a scos în faţă pe Oliver Cromwel, cea din America hispanică pe Simon Bolivar, iar cea franceză a legitimat o întreagă pleiadă de vizionari şi de lideri autentici, umbriţi până la urmă Napoleon Bonaparte, care îi va domina cu o autoritate fermă şi indivizibilă.
România a trecut şi ea printr-o revoluţie, chiar una sângeroasă, cu mai multe victime decât s-au înregistrat în furiile anului 1848, dar n-a scos în faţă nici un lider care să întrunească un minim de calităţi vizionare şi să răspundă cu luciditate debordantă la obişnuita întrebare ce se pune în asemenea împrejurări: Ce-i de făcut? Ion Iliescu s-a dovedit prea mic pentru o cauză aşa de mare, iar pe Marian Munteanu, pe rege, pe Ion Raţiu şi pe Corneliu Coposu i-au demonizat înainte de a le afla intenţiile şi ce conţine programul lor reformator. Vechile structuri moştenite de la regimul comunist s-au dovedit mult prea puternice pentru a spera la o societate nouă, cu un alt model de guvernare şi cu alte finalităţi. Sub oblăduirea umbroasă a lui Ion Iliescu vechiul sistem securistic – am în vedere definiţia şi componentele lui, aşa cum le-a identificat Traian Băsescu – şi-a văzut liniştit de treabă
Ura împotriva celor ce mai credeau încă într-o schimbare de regim era aşa de mare că orice nouă iniţiativă, orice idee menită să zdruncine în vreun fel sistemul înţelenit – lăsat moştenire de Ceauşescu şi bine indus în mentalul colectiv – erau respinse imediat, din faşă, prin compromiterea celor ce le puneau în circulaţie. Voit se căuta limbajul cel mai insalubru şi mai sardonic şi mai distructiv, atât pentru a scoate din scenă personajele incomode, cât şi pentru a descuraja orice încercare de alternativă, de opoziţie. E de mirare că Ana Blandiana şi Doina Cornea nu şi-au pierdut firea şi cumpătul faţă de mizeriile pe care le-au suportat.
Burtăverzimea!
Grija diabolică a emanatului Ion Ilici Iliescu şi a noului partid, pe care l-a întemeiat la repezeală din structurile vechii nomenclaturi, a fost aceea de a nu lăsa nimic nepângărit de propaganda sa infernală pe care a pus-o în mişcare de îndată ce-a ajuns la putere. De unde atâta înverşunare împotriva celor de alte convingeri şi implicit împotriva ţării, de unde atâta râvnă pentru distrugerea ei, este greu de înţeles. Era doar opera partidului pe care îl continua, nu doar la putere, dar şi ideologic, politic şi programatic şi nu-i de înţeles această pornire malefică împotriva a tot ce s-a realizat în această ţară, când de fapt nu trebuia decât privatizat, reformat, aşezat într-un cadru concurenţial şi obligat să se supună legii cererii şi ofertei. S-a distrus economia, s-a distrus tot ceea ce s-a înfăptuit, cu sacrificii şi privaţiuni incalculabile, în cele cinci decenii de regim comunist. Comerţul cu fier vechi, obţinut din demolarea vechilor unităţi economice a devenit pentru o vreme activitatea cea mai profitabilă în România. Iar începutul odată pornit a continuat să se rostogolească asemeni unei biluţe aşezate pe un plan înclinat, şi în guvernările ulterioare.
Bineînţeles că în acele condiţii devălmăşite şi descurajante, când orice nouă apariţie pe scena politică, când orice nou venit printre actanţii vieţii politice era tăvălit prin cele mai degradante noroaie, căci nu putea conveni corifeilor proveniţi din vechiul sistem, nu dădea bine în ochii celor impregnaţi de dogmatism şi de culpabilitatea privilegiilor avute, burtăverzimii rămasă la posturile ei sub oblăduirea lui Iliescu. În acele condiţii de care pe care, apariţia unui lider providenţial, cu luciditate, cu bune intenţii, cu perspectiva lucrului bine gândit şi bine perspectivat devenea imposibilă şi riscantă. La ce bun o nouă încercare de re-aşezare a mentalului colectiv într-o logică firească şi a ţării pe principii economice sănătoase când pericolul unei noi mineriade era iminent şi odată cu ea un nou pretext de confuzii şi derute de conştiinţă? Lumea îl aclama mau mult pe Miron Cosma, privit ca pe un erou învingător în confruntarea de la Cozia, decât pe Marian Munteanu – cel ce a simţit pe propria sa piele ce înseamnă ciomăgelile minereşti.
Afirmăm adesea că apariţia unui lider nou este posibilă doar în împrejurări istorice noi, care să reclame apariţia liderului providenţial în spatele căruia să se încoloneze mulţimea doritoare de schimbare. Or, la noi, împrejurarea a existat, dar n-a produs decât figuranţi, coţcari, fanfaroni, tipologii gălăgioase resetate din reziduurile vechiului sistem, din ceea ce a căzut la operaţia de selectie a vechiului regim. Toţi complexaţii vechiului regim trecuţi pe linie moartă din varii motive au devenit dintr-o dată prigoniţi şi poftitori de recunoaşteri, de privilegii şi de funcţii bine plătite. Prototipul răului românesc poartă numele lui Ion Ilici Iliescu. Noroc că sovieticilor nu le-a dat prin gând să ceară, în schimbul recunoaşterii lui ca şef de stat, jumătate din ţară că nu le-ar fi măsurat cu un centimetru mai puţin. A pus atâta patimă în dorinţa lui bolnăvicioasă de a se menţine în funcţia de şef al statului că n-a făcut nici o economie de mijloace, mai cu seamă de cele afective, emoţionale, pătimaşe pentru se consolida în exerciţiul puterii. Nu trebuie să ne mire că-n această afacere au fost atrase şi nume respectabile, care s-au lăsat ademenite şi-au intrat în jocul cucuvaiei de la Cotroceni. Nu le mai pronunţ numele, pentru că mulţi dintre ei s-au lămurit până la urmă în ce fel de politică s-au implicat şi şi-au revizuit opiniile. Cei care au rămas fixaţi în ademenirile iliesciene au devenit membri activi şi devotaţi ai partidului păstorit de Iliescu şi oamenii lui. .
Revoluţia din decembrie a aplicat nişte principii democratice la o populaţie nepregătită pentru acest exerciţiu, care reclamă, totuşi, o deschidere intelectuală, o caligrafie a minţii şi o disponibilitate pentru înţelegerea corectă a lucrurilor. Reuşita unor consultări electorale este determinată de media culturală a societăţii, de nivelul intelectual al majorităţii populaţiei. În absenţa unui nivel cultural ridicat, electoratul poate fi uşor manipulat, furat sau înşelat.
În loc să votăm, alegem să contestăm!
Nu doar la noi, dar şi în ţări cu tradiţii democratice verificate istoric electoratul poate fi derutat de o propagandă bine pusă la punct. Nu degeaba peste tot, pe unde populaţia a fost consultată electoral s-a ajuns la un rezultat contestabil. În SUA este contestată alegerea preşedintelui Trump, în Marea Britanie este contestat brexitul, în Turcia este contestat referendum-ul care conferă preşedintelui Erdogan un spor de putere politică, inexistent în Constituţia ţării, iar mai recent, marile manifestări din Franţa, îndreptate împotriva ambilor candidaţi clasaţi pentru turul doi al alegerilor prezidenţiale – Le Pen şi Emmanuel Macron – arată că mintea cea bună a electoratului vine mai târziu. De multe ori chiar prea târziu, când răul nu mai poate fi ameliorat decât după ce răul ales electiv a produs toate efectele parcurgerii unui mandat complet. Evident, în cazul acesta, virusul negării rezultatelor electorale este mai mult formal, nu mai poate fi îndreptat, dar faptul în sine, mulţimea contestaţiilor înregistrate peste tot în lume spune ceva despre neajunsul democraţiei electorale şi despre nevoia de a se revizui însăşi fundamentele ei.
Revin însă la nevoia de lideri politici, care nu apar din nimic, din neant, ci se configurează trudnic şi se afirmă în vârtejul vieţii sociale în relaţiile cu oamenii, cu instituţiile, cu autorităţile prin poziţionări publice vis-a-vis de problemele care confruntă întregul establisment într-un anumit moment al evoluţiei sale. Este societatea modernă atât de stricată încât să nu poată recunoaşte o valoare autentică şi s-o propună – fireşte, electiv – pentru acte de conducere?
Astăzi nu se mai îndoieşte nimeni că meritocraţia, adică selecţia liderilor pe principii meritocrate reclamă o anumită metodologie şi o abordare ştiinţifică, chit că mişcarea meritocratică propusă de Laurenţiu Primo, după o anumită zarvă iniţială a intrat destul de repede în evanescenţă. Dar cum promovarea în principalele funcţii publice şi-n conducerea instituţiilor de stat. este un atribut al partidelor politice devine firesc ca actul de selecţie, pe criterii de merit şi calităţi, să fie asumat de acestea. Aici se încurcă lucrurile. Sunt partidele noastre politice pregătite pentru o acţiune selectivă, vor putea să renunţe la nepotism, la fripturism, la fidelitate şi vechime în partid, la peşcheşurile ce se practică pentru ocuparea unor funcţii publice?
Am mari îndoieli în această privinţă. Am văzut cât de greu au adoptat unele partide (nu toate) la criteriile de integritate atunci când se întocmeau listele cu candidaturi pentru parlament. Am văzut cu ce tipologii bizare au populat Parlamentul României unele partide, precum P.R.M dar şi PSD-ul, PNL-ul, PNŢCD-ul – toate au trimis în Camerele României tipuri care n-ar fi trebuit nici măcar să treacă prin faţa acestor instituţii. De multe ori facem apel la electorat să nu voteze candidaţii compromişi, incapabili, sau cu dosar penal, dar electoratul n-are această capacitate de evaluare şi selecţie, el votează o listă, chiar dacă nu cunoaşte nici un nume din lista ce i se propune.
O vreme am crezut că vinovat de accederea în Parlament a unor inşi netrebnici şi incapabili să proceseze problemele generale şi de perspectivă ale ţării, este tipul de sistem electoral adoptat.. Nu-i o explicaţie. Indiferent ce sistem electoral adoptăm îl vom fisura în aşa fel încât prin spărturile provocate să pătrundă şi acele figuri dubioase, caractere nocive, dispuse la orice tranzacţie oneroasă, din care ar putea dobândi un profit personal. Ardoarea de a-şi rotunji veniturile pe căi ilicite este aşa de mare că de multe ori nici nu mai contează paguba produsă ţării. Dacă cineva poate câştiga o sută de euro, nu mai contează că i s-a cerut jumătate din ţară. Îşi alimentează contul din bancă şi se străduieşte să nu-i măsoare un centimetru mai puţin. E destul să privim cum a fost vândut Combinatul siderurgic sau cum s-a privatizat Petromul să înţelegem cum a fost pângărită avuţia naţională. Ţara? Poporul? Naţia? Interesul naţional? Lozinci foarte potrivite pentru momentele electorale, dar în rest, să fim serioşi d-lor, doar n-o să piardă politicianul peşcheşul promis, oricât de mic, de dragul unor lozinci abstracte, care şi-au epuizat funcţia odată cu închiderea campaniei electorale.
Mă întreb uneori de unde atâta revoltă împotriva sentimentului patriotic ţinut în mare graţie cândva şi cum se explică patima cu care îl repudiem ca pe ceva desuet şi nociv. E uşor de înţeles. Este singurul simţământ netocit care ar mai putea înfrâna dezmăţul şi dezastrul cu care înstrăinăm resursele ţării şi batjocorim trudnicia acestui popor în lungile deceniile de restricţii şi privaţiuni.
Mi se pare că Paul Morand a inversat raportul dintre tragic şi comic în privinţa României. Nu este un pământ tragic care sfârşeşte comic, ci comic, arlechinesc, care se prelungeşte în tragic.
