Despre avocatul Ene Susanu am mai avut ocazia să scriu şi în alte împrejurări, dar, de data aceasta, aş vrea să fac publice câte ceva din reflecţiile sale privind vraiştea realităţilor româneşti postdecembriste. Am spus-o de multe ori şi-o reafirm şi cu acest prilej, că Ene Susanu este un spirit adânc, deschis şi un depozitar de istorie lieşteană, ştie atât de multe lucruri despre istoria şi oamenii locului că, de şi-ar depăna toate mărturiile în faţa unui reportofon, ar rezulta câteva volume admirabile despre specificul spaţiului spiritual lieştean sau despre vraiştile acestui veac.
Ene Susanu, un rezervor de reflecţii
Cele mai multe de natură juridică, dar şi politică, istorică sau filosofică şi acestea dau măsura omului de spirit, dar pot însemna şi judecăţi de valoare indiscutabilă, meditaţii indicative şi profilactice pentru cei ce le citesc cu atenţie. Ştiu că pare exagerat, că pot fi suspectat de gonflări subiective, dar inserarea lor în aceste pagini reprezintă, cred, o dovadă că-n demersul nostru n-am avut, nici pe departe intenţii măgulitoare şi că reunirea lor, a unora dintre ele, sub generoasa titulatură a susanismelor, chiar merită o lectură rezolubilă, decomplexată şi fără parti-pris-uri la cheie. Sunt în această ţară spirite mult mai bine aşezate în peisajul nostru public postdecembrist decât el şi-i de mirare că nimeni n-a reţinut şi n-a dezvoltat, cu mijloace conceptuale adecvate, problemele ridicate de Ene Susanu sub formă aleatorie şi telegrafică. E şi acesta un semn că politicienii noştri sunt departe de minima competenţă ce-o reclamă funcţia publică deţinută.
Inserăm aici doar câteva din susanismele ce-ar trebui să dea de gândit celor ce pretind că reprezintă poporul în cadrul organismelor de decizie.
Avem o Constituţie nelegitimă
Una din ideile năstruşnice avansate de Ene Susanu este şi aceea a nelegitimităţii Constituţiei aflată azi în vigoare. Această nelegitimitate derivă din caracterul aleatoriu şi ilegitim al autorităţii care a elaborat-o. A existat, desigur, o Constituantă, care a fost investită să decidă asupra oportunităţii Constituţiei, dar această investiţie era conferită de C.P.U.N. care nu avea legitimitate electorală şi nici puterea de a emite legi, deci nici abilitatea de a investi parlamentul cu atribuţii constituţionale. Ceea ce trebuia să facă Iliescu a doua zi după căderea lui Ceauşescu şi a regimului său era să convoace Marea Adunare Naţională – la acea dată singura autoritate de putere rezultată din consultarea voinţei electorale – ea avea abilitatea să stabilească paşii care trebuie urmaţi şi legile care să transforme regimul politic, inclusiv legea electorală şi investirea Parlamentului cu abilităţi constituţionale.
Ceea ce s-a întâmplat atunci, în zilele nebuniei din decembrie ’89, n-a fost decât o asumare de putere din partea unei grupări pretins-revoluţionare – una din cele multe ce s-au remarcat în acele zile – sub pretextul c-au fost printre cei dintâi care-au ajuns în piaţă sau la televiziune. Putea fi asumată, despre putere vorbesc, de orice altă grupare, cu aceeaşi lipsă de legitimitate, dar a reuşit cea care-l avea printre ei pe Iliescu şi-a acţionat cum l-a tăiat capul, în totală necunoaştere a normativităţii şi legalităţii.
Ani de zile baciul Ilici Iliescu, care-a înţeles probabil ceva din impostura în care se află, a invocat ideea emanaţiei, dar emanaţia nu se substituie şi nu poate ţine loc de voinţă electorală – singura sursă de putere adevărată. Toate ţările foste-comuniste au pornit de la recunoaşterea şi ulterior transformarea organismului parlamentar moştenit de la vechiul regim – aşa cum se înfăţişa, cu metehnele şi defectele lui – nicidecum de la substituirea lui cu un simulacru de parlament, neautorizat de vreo opţiune electorală. Numai la noi s-a produs acea busculadă de profitori, dornici cu toţii de recompense, privilegii, funcţii politice bugetate şi ifose de demnităţi publice profitabile.
În orice societate, sursa puterii vine de la popor, de la voinţa poporului exprimată electoral, or poporul nu se exprimase încă. O va face abia la 20 mai, dar atunci, când clica lui Iliescu s-a aşezat în rosturi de putere şi-a constituit CPUN –ul nu avea nici o investitură electorală, prin urmare, nici organismul constituit de el şi de gruparea lui nu venea dintr-o consultare populară. Raţiunea, bănuim, era cea comunistă – dac-a putut conduce o ţară un biet cismar ne-mplinit, de ce n-ar putea face acelaşi lucru şi ei, gaşca iliesciană, care-a dovedit tupeu şi destulă inconştienţă în acele zile de foc şi de jubilaţie la ideea de libertate.
