http://impact-est.ro/wp-content/uploads/anunt-nou.jpg
logoImpact EST anul XXIII – 2024, nr. 977 - 29.03.2024

În seara de 10 ianuarie a.c., în jurul orelor 19.30-19.45, eram încărcată cu două sacoşe de dimensiuni considerabile, fix în staţia de autobuz de la ceea ce se numea cândva “Potcoava de Aur”.
Programul autobuzelor nu se mai afla afişat la stâlpul lângă care este amplasat refugiul din tablă perforată destinat adăpostirii celor ce aşteaptă şi îndrăznesc să spere că se vor urca într-un mijloc de transport în comun.
În multe dintre staţii acel program nu a fost afişat niciodată şi nici refugii, fie ele cât de perforate, nu există.
O doamnă intrată cu ambele picioare în vârsta a treia, având cu ea o sacoşă de rafie în care aş fi încăput cu tot cu bagaje, şi încercând să ofere un suport moral celor doi nepoţei, o fetiţă de vreo 4 anişori şi un băietel de nici 2 anişori, aştepta un autobuz.
– Bună seara, fiţi amabilă, a trecut ceva pentru Port?
– Nu, doamnă, asta aşteptăm şi noi de peste 20 de minute. Nu mergem decât până la Spicu, dar nu avem posibilitatea de a merge pe jos.
Ochii negri ai copiilor sclipeau înlăcrimaţi, obrajii le erau îmbujoraţi, năsucurile vinete.
– Mamaie, vine autobuzul?
– Vine, acum trebuie să vină.
– Mamaie, ce facem până vine?
– Aşteptăm!
– Mamaie, nu mai pot să aştept. Cântăm?
– Cântă, dacă vrei.
– Nu pot singură, pot doar cu tine.
Oftând, bunica a început să cânte într-un glas cu fetiţa: „Do, o doamnă cam voinică/ Re, un rege mustăcios”….
Şi cântecul s-a reluat iar şi iar, şi iar, timp de vreun sfert de oră.
Eram epuizată şi îngheţată. Încredere şi putere primeam din glasurile lor.
A apărut un autobuz, bunica a urcat pe la prima uşa cei doi nepoţei, a împins în interior şi sacoşa colosală şi încerca să menţina echilibrul ei şi al celor doi micuţi, în autobuzul condus ca un camion cu cartofi pe un drum de ţară.
Domnilor directori, inspectori, dispeceri şi alte capete “ luminate” de prin Transurb, ştiţi cum e să aştepţi un autobuz circa 40 de minute? V-aţi gândit cam în ce condiţii aşteptăm şi cât timp pierdem noi, călătorii, aşteptând în staţii?
Domnule director adjunct, Constantin Graur, ştiti când v-am văzut agitându-vă pentru ceva, sau suferind? Singura dată când şi dumneavoastră şi soţia dumneavoastră, doamna Camelia Graur aţi avut de pierdut o sumă consistentă, subvenţionând alături de alte persoane campania electorală şi candidatura lui Eugen Durbacă, în anul 2008, pentru preşedinţia Consiliului Judeţului.
Aţi pierdut şi nu v-aţi putut bucura de ciolan, ci doar de supa în care a fiert ciolanul atunci.

(B.M.) 19 - ianuarie - 2018

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

ARGOUL

Definit ca „limbaj convenţional folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători, ...

RESPECT...

Respect toate ființele lăsate de Dumnezeu pe Pământ! Se înțelege că ...

O luptă pierdută:

De când te știi tu pe lume,  cetățean model,  sistemul ...

ADIO, OCCIDENT, BUN

Nu-ți imaginezi ce se întâmplă în China, în Asia. Centrul ...