logoImpact EST nr. 724 - 19.04.2018

Marţi, 27 martie, s-au împlinit 100 de ani de Unirea Basarabiei cu România, eveniment ce a reprezentat un moment esenţial pentru anul istoric 1918, care a culminat cu Marea Unire a tuturor românilor de la 1 decembrie. Din nefericire, istoria a consemnat existenţa, sub un singur stat, a celor două teritorii separate de Prut, timp de doar 22 de ani, la 28 iunie 1940, un ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin, fiind adresat României, consemnând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică.

La 18/28 octombrie 1806 izbucnea Războiul ruso-turc, iar ţarul Rusiei, Alexandru I, a ordonat trupelor sale să traverseze Nistrul şi să ocupe Ţările Române.
Deşi reprezentanţii Imperiului Rus declarau că nu au nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia, ci urmăreau doar „prevenirea intenţiei lui Bonaparte, exprimată de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit din 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia şi Franţa şi după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I şi Napoleon, ţarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Ţarist a celor două principate dunărene – Valahia şi Moldova – în cazul victoriei ruşilor în războiul cu otomanii din perioada 1806-1812.
În octombrie 1811, la Giurgiu, ruşii au înaintat propuneri de pace, în condiţiile în care armatele otomane fuseseră înfrânte la Ruse şi Slobozia, propuneri care prevedeau ca „principatele Moldova, „Valahia Mare” şi „Mică” şi partea din vestul Moldovei (ceea ce turcii numeau „Bugeac”) să se alipească „pe veci la Imperiul Rus, cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor”, specificându-se că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa dintre cele două Imperii”.
În acest context, Constantinopolul a refuzat ferm propunerile ţariste iniţiale, Rusia urmând să se mulţumească cu ocuparea „doar” a teritoriului Principatului Moldovei, între Siret şi Nistru.
Însă, după ce situaţia frontului aducea veşti bune pentru Imperiul Ţarist, acesta cerea întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Ca urmare, cele două părţi semnau, la 16/28 mai 1812, Tratatul de Pace de la Bucureşti, în hanul lui Emanuel Marzayan, mai cunoscut sub numele de Manuc Bei, vestit negustor, diplomat şi hangiu, considerat, în acele timpuri, drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani.
Tratatul cuprindea 16 articole publice şi două articole secrete, iar la articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km?, cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, adică ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul – adică un teritoriu care până atunci nu avusese o unitate administrativ-geografică.
Conform istoricilor şi juriştlor, actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Ţarist a fost inconsistent juridic, neconform cu practica şi normele internaţionale de drept, teritoriul respectiv nefiind parte a Imperiului Otoman.

Un an mai târziu, autorităţile ţariste au denumit noua regiune ocupată, „gubernia Bessarabia”.

După ce, la început, ţarul Alexandru I a încercat să câştge simpatia noilor supuşi prin asigurarea unor condiţii de dezvoltare autonome a provinciei, la scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei, populaţia fiind supusă politicii de rusificare. Atât româna cât şi rusa au fost pentru început, limbi folosite în administraţia locală, însă, treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă, din anul 1828, toate actele oficiale erau redactate şi publicate doar în limba rusă, iar româna a rămas limbă de predare în învăţământul public până în anul 1842, devenind apoi obiect de studiu secundar.
La 9 februarie 1866, autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, sub pretextul că folosirea ei „urmăreşte alte scopuri”, iar în 1871, ţarul a emis un ucaz „asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia”.
În februarie 1917, în Rusia avea loc Revoluţia ale cărei consecinţe au fost abdicarea ţarului Nicolae al II-lea – cel care provocase o mare nemulţumire prin modul în care conducea ţara şi, în mod particular, de tot mai adânca implicare în luptele Primului Război Mondial – , dar şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale.
Drept urmare, în zilele de 6 şi 7 februarie 1917, în Basarabia a fost convocat un congres al reprezentanţilor locuitorilor de la sate, care a votat o moţiune care a cerut autonomia şi formarea unei adunări legislative, urmat de congrese ale clerului, învăţătorilor şi ale soldaţilor, toate aceastea cerând autonomia pentru fosta gubernie.
La 3/16 martie 1917, Adunarea generală a zemstvei – adunare conducătoare – din Bălţi cerea „unirea Basarabiei cu regatul României”, urmată, la 13/26 martie, de o cerere similară venită din zemstva din Soroca.
În acest timp, la 16/29 martie, în Sfatul Ţării, deputaţii minoritari au cerut arestarea celor din zemstve care au votat unirea, consecinţa fiind inderdicţia aplicată zemstvelor de a adopta astfel de acte.
A urmat, în aprile 1917, crearea Partidului Naţional Moldovenesc, sub conducerea lui Vasile Stroescu, care milita pentru autonomia Basarabiei, iar la 16 iulie 1917, comitetul central ostăşesc din Chişinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei, care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie naţională şi teritorială.
Între 23–27 octombrie 1917, a avut loc consiliul ostăşesc din Basarabia, care a proclamat autonomia şi a dispus constituirea Sfatului Ţării ca organ legislativ, în care au fost aleşi 44 de deputaţi din rândurile soldaţilor, 36 de deputaţi din partea ţăranilor, 58 de deputaţi fiind desemnmaţi de către de comisiile comunale şi ale ţinuturilor şi de asociaţiile profesionale.
Ca structură, Sfatul ţării cuprindea 156 deputaţi, din care 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean şi 1 grec.
La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, avea loc prima şedinţă a Sfatului Ţării, în care preşedinte a fost desemnat Ion Inculeţ şi în care a fost proclamată, cu votul majorităţii, Republica Democratică Federativă Moldoveană, între Prut şi Nistru.
Deşi, în contextul previzibilei prăbuşiri a Imperiului Rus, anarhia şi violenţa trupelor ruseşti puneau stăpânire pe Basarabia, ceea ce a făcut ca, la 13 ianuarie 1918, armata română să fie chemată în Basarabia, pentru a pune capăt acestei stări, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Ţării, declara independenţa Republicii Moldova.
Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, din 20 februarie/5 martie 1918, guvernul ucrainean – care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale – a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate, drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată, iar istoria consemna atunci semnarea Tratatul preliminar de pace de la Buftea-Bucureşti, de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, şi împuterniciţii Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei.
În martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării, compusă din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu s-a deplasat la Iaşi, având o discuţie cu noul prim-ministru Alexandru Marghiloman, în care acesta le-a cerut reprezentanţilor Sfatului Ţării să se pronunţe asupra unirii, subliniind faptul că Basarabia nu poate subzista singură. Au urmat consultări ale lui Marghiloman cu miniştrii ţărilor aliate, aflaţi la Iaşi, atitudinea cvasiunanimă fiind cea de sprijin pentru realizarea unirii.

La 11 martie 1918, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, adresa o telegramă regelui Ferdinand I, în care arăta:
„M.S. Regelui – Iaşi,
În numele Sfatului Ţării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestăţii Voastre expresiunea credinţei neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu ţara-mumă vede chezăşia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura naţională şi dreptatea socială.
– Al Majestăţii Voastre prea plecat servitor, –
Ioan Inculeţ,
Preşedintele Sfatului Ţării din Basarabia”.

Tot în 11 martie 1918, un interesant studiu intitulat „Basarabia” a fost redactat de istoricul american William Howell, în care acesta reda o imagine de ansamblu a Basarabiei, subliniind caracterul românesc al acestui teritoriu şi faptul că până în 1812 a făcut parte integrantă din Principatul Moldovei. Importanţa deosebită a acestei lucrări constă în faptul că este extraordinar de bine documentată şi prezintă în mod riguros ştiinţific evoluţia istorică a Basarabiei în caracterul ei românesc. Totodată, autorul delimitează, în conformitate cu adevărul istoric, graniţele acestui teritoriu cedat de turci în 1812 Imperiului ţarist, precizând că limita sudică a Basarabiei se afla pe ţărmul Mării Negre. Studiul argumentează, chiar, evoluţia teritoriului dintre Prut şi Nistru spre Unirea cu patria-mamă România, concluzia autorului fiind că Unirea Basarabiei cu România este în concordanţă cu principiul autodeterminării.
La 22 martie/4 aprilie, a avut loc şedinţa guvernului român în care s-a luat în dezbatere şi problema Basarabiei, iar de partea cealaltă, comitetele ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei au fost consultate în privinţa Unirii cu Regatul României.
La 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chişinău, fiind însoţit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, şi de alţi demnitari, participând, o zi mai târziu, la şedinţa solemnă a Sfatului Ţării, în care şeful guvernului român a rostit un discurs în care a prezentat necesitatea unirii, apoi a părăsit sala, lăsând Sfatul Ţării să delibereze asupra propunerilor guvernului român. În continuarea şedinţei, deputatul Blocului Moldovenesc, Ion Buzdugan, a dat citire declaraţiei prin care se propunea unirea, documentul fiind citit şi în ruseşte de către deputatul Vasile Cijevski.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a hotărât, prin vot nominal deschis, în favoarea Unirii cu România, din cei 135 de deputaţi prezenţi, 86 votând în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 s-au abţinut, în special în rândurile deputaţilor germani, bulgari şi ucraineni, 13 deputaţi fiind absenţi.

Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării arată că:
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”, documentul fiind semnat de Ion Inculeţ, preşedinte, Pan. Halippa, vicepreşedinte şi Ion Buzdugan, secretar.
După aflarea rezultatului, în Sfatul Ţării au fost invitaţi prim-ministrul Alexandru Marghiloman şi delegaţia sa, iar prim-ministrul a declarat: „în numele poporului român şi al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Ţării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu România una şi nedivizibilă.”
Declaraţia Unirii votată de către Sfatul Ţării, enumera şi câteva condiţii pentru acest act istoric, printre acestea aflându-se următoarele:
– Sfatul Ţării urma să ducă la bun sfârşit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecţiuni de guvernul român;
– Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Ţării, ales prin vot democratic;
– Sfatul Ţării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor şi oraşelor şi avea să numească funcţionarii administraţiei locale;
– Legile locale şi forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali;
– Drepturile minorităţilor urmau să fie garantate prin lege şi respectate în statul român;
– Doi reprezentanţi ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
– Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputaţi proporţional cu populaţia regiunii;
În 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iaşi, s-a sărbătorit Unirea Basarabiei cu România, iar Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost datat 9/22 aprilie 1918.
La 2 aprilie 1918, Ion Inculeţ şi-a dat demisia din conducerea Sfatului Ţării, fiind numit ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, preşedinte al Sfatului Ţării fiind numit omul politic Constantin Stere (între 2 aprilie 1918 – 25 noiembrie 1918).
Tratatul de pace negociat la Buftea, a fost semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotenţiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotenţiar. Însă prin tratatul de pace au fost acceptate condiţii dure pentru ţara noastră, câteva dintre acestea fiind:
-România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud („Cadrilaterul”) şi o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deşi rămânea în proprietatea României, urmând să fie controlat şi ocupat de Germania şi Bulgaria până la un tratat ulterior
-România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi;
-România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăţi petroliere, iar şantierele navale intrau în stăpânirea statului german;
– dreptul Germaniei şi al Austro-Ungariei de control al navigaţiei pe Dunăre.
Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deşi învins, regatul ar fi ieşit, oricum, mărit din război.
Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaţilor, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispoziţiile sale au intrat în vigoare timp de şase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de nerăbdare, înţelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilităţile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, situaţie care a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populaţie majoritară românească au intrat în componenţa României.
În Basarabia a urmat cea de-a doua sesiune a Sfatului Ţării, între 25-27 noiembrie 1918, sub conducerea lui Pantelimon Halippa, în care a fost aprobată reforma agrară pentru Basarabia, a fost votată o moţiune prin care aproba unirea Basarabiei fără condiţii cu România, apoi, la 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.
A urmat actul istoric de la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar cu Regatul României.
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia, în care au fost aleşi 90 de deputaţi şi 35 de senatori, iar la 20 decembrie 1919, aceştia au votat, alături de reprezentanţii altor regiuni româneşti, ratificarea Actelor Unirii aprobate de Sfatul Ţării, de Congresul Naţional din Transilvania şi de Congresul Naţional din Bucovina, iar la 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri

Timp de 22 de ani, Basarabia a fost parte a României, fiind ferită de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, deportărilor…

În 28 iunie 1940, Armata Roşie avea să ocupe Basarabia, un teritoriu care va rămâne pe veci pământ românesc. Cel mai probabil, România nu va fi niciodată împlinită ca naţiune, până când toate inimile ce simt româneşte, de pe ambele maluri al Prutului, nu vor fi unite, din nou, sub acelaşi drapel. Fiindcă istoria, limba şi pământul sunt pilonii fundamentali pe care se sprijină existenţa neamului românesc …

(R.I.) 30 - martie - 2018

Lasa un raspuns


Prin în hora intere

Vom demonstra încă odată că cei care aduc atingere autorităţii ...

CSM recunoaşte cola

Printr-un comunicat de presă dat publicităţii pe 5 aprilie 2018, ...

Misterioasele şi î

Pentru a „n”-a oară, economistul Eugen Ciorici revine la şefia ...