logoImpact EST nr. 788 - 24.09.2019

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

În ultimii ani ne-am obişnuit să nu ne „iasă” nimic. Rând pe rând, toate obiectivele mari, de amplitudine naţională au fost ratate. Eşec după eşec, neîmplinire după neîmplinire, asta am numărat.
O ţară de 20 de milioane de oameni, a 40-a economie a lumii, care pregăteşte în fiecare an zeci de mii de ingineri, ratează an de an posibilitatea de a construi 123 de kilometri de autostradă care să străbată Carpaţii şi să lege Marea Neagră de Europa Centrală. Pentru ca eşecul să fie şi mai dureros, în ultimii 30 de ani s-au făcut 10 studii de fezabilitate numai pentru a confirma şi traseul, şi soluţia tehnică indicate în primul dintre ele, cel făcut în anii ’80, sub teroarea piticului din Scorniceşti.
A 40-a economie a lumii nu reuşeşte să construiască câteva spitale regionale, darămite unul republican.
A 40-a economie mondială operează cu nişte căi ferate pe care trenurile merg cu viteze mai mici decât acum 30, 40 sau chiar 50 de ani.
A 40-a economie a lumii se uită paralizată de imobilism cum i-a plantat Dumnezeu în platoul continental al mării câteva sute de miliarde de metri cubi de gaze şi nu ştie ce să facă cu ele.
A 40-a economie a lumii sta cu sute de milioane de tone de cărbune uitate în subteran, deşi toţi am aflat că Ursula von der Lynen s-a înscăunat preşedintele Europei sub jurământul că va decarbonifica continentul până în 2020.
A 40-a economie a lumii numără zilele rămase până la expirarea duratei de viaţă a reactoarelor de la Cernavodă, fără să facă nimic pentru a compensa asta.
A 40-a economie a lumii doarme peste rezervele de gaze on-shore deţinute şi nu catadicseşte să îşi conecteze propriul popor la distribuţia de gaze.
O ţară de 20 de milioane de oameni, a şaptea cea mai populată a Uniunii Europene, partener strategic al celei mai mari puteri militare din istoria omenirii, nu este în stare să fie nici măcar prezentă în sala unde se desfac şi se fac treburile din Republica Moldova, republică populată cu 82% români şi finanţată aproape exclusiv de la Bucureşti.
A şaptea cea mai populată ţară din Uniunea Europeană, a 10-a cea mai mai mare economie a Uniunii, nu reuşeşte să intre în OECD, dar atinge performanţa incredibilă de a fi dată la o parte din Consiliul de Securitate al ONU pentru micuţa Estonie, un stat cu doar 2 milioane de locuitori.
Imaginea acestei neputinţe tragice nu ar fi întreagă dacă nu am avea în oglinda contemporaneităţii vecina şi rivala Ungarie a lui Viktor Orban. Nu avem decât 700 de kilometri de autostradă? Ei bine, ungurii au o ţară de două ori mai mică, dar cu o reţea dublă de autostrăzi (1.500km). Nu avem decât 3 universităţi în primele 1.000 din lume? Ei bine, ungurii au 6. Nu exportăm bunuri nici măcar de 70 de miliarde de euro? Ei bine, ungurii exportă de peste 100 de miliarde de euro. Nu putem să fim influenţi nici măcar la Chişinău? Ei bine, ungurii sunt campionii integrării statelor balcanice, devenind liderii informali pentru statele din fosta Iugoslavie. Nu suntem încă în OECD sau în spaţiul Schengen? Ei bine, ungurii sunt demult acolo. Nu putem să distribuim gazul decât pentru 35% din România? Ei bine, ungurii îl distribuie în 95% din ţara lor. Nu putem să construim două noi reactoare nucleare? Ei bine, ungurii construiesc noi reactoare la 120 km de Timişoara. Nu putem să îi apărăm pe românii din Ucraina, Serbia sau chiar Ungaria? Ei bine, Viktor Orban vorbeşte de la Budapesta în numele maghiarilor din România, iar Bucureştiul îl ia în serios şi negociază cu el. Să mai adăugăm că, după ce am rotit jumătate din armata noastră în războaiele pe care le poartă americanii prin lume şi după ce am cumpărat sisteme de rachete americane de câteva miliarde de dolari, ungurii au impus pe agenda americanilor cel mai important subiect al regiunii, împingându-ne să vindem gazul din Marea Neagră tocmai la Budapesta.
Am ajuns atât de obişnuiţi cu eşecul, încât unul dintre cele mai importante partide din ţară propune, nici mai mult nici mai puţin, ca instituţiile europene să gestioneze cele 37 de miliarde de euro de la UE, în locul guvernului român. Adică să desfiinţăm practic guvernul. Ba chiar, supralicitând aceasta macabră politică, Ministerul Sănătăţii rupe din cele abia 150 de milioane de euro nici mai mult nici mai puţin decât 13 milioane de euro pe care îi dă Băncii Europene de Investiţii (BEI) pentru a sfătui guvernul cum să cheltuiască cele 137 de milioane de euro rămase. Aaaa, v-aţi prins? Adică instituţiile europene vor gestiona banii noştri în schimbul unui comision pe care îl vom plăti tot noi. Alo, DNA, Curtea de Conturi şi partidele de opoziţie, unde sunteţi? După ce că am obţinut a doua cea mai mică tranşă de alocare de fonduri europene, mai şi plătim din aceşti bani prea puţini vreo 1.000 euro pe zi pentru preţiozităţile câte unui „expert” angajat de BEI pe banii noştri! Păi de ce mai plătim salariile uriaşe ale funcţionarilor de la Ministerul Sănătăţii, de ce nu plătim doar onorariile experţilor BEI, dacă tot i-am pus să guverneze în locul miniştrilor noştri?
Poate este momentul să ne uităm cum a ieşit o mare naţiune dintr-o criză de încredere similară, acum 50-60 de ani. În noiembrie 1960, la alegerea preşedintelui John Fitzgerald Kennedy, America se uita hipnotizată la superioritatea tehnologică a sovieticilor în domeniul spaţial, superioritate care venea din avansul tehnicilor militare bazate pe lansarea rachetelor. În plus, Uniunea Sovietică depăşise perioada de distrugere masivă din timpul războiului şi începea să se apropie de nivelul occidental. De fapt, în anii ’60, sovieticii aveau o performanţă economică peste cea a japonezilor sau spaniolilor, aproape de cea a vestului Europei.
Atunci au fost sovieticii cel mai aproape de nivelul americanilor din toată perioada Războiului Rece. Pentru ca ameninţarea să devină şi mai mare, la 12 aprilie 1961, cosmonautul sovietic Iuri Gagarin a devenit prima persoană care a zburat în spaţiu, întărind temerile americanilor de a rămâne în urmă într-o competiţie tehnologică cu Uniunea Sovietică.
După numai o lună şi jumătate, America şi-a revenit din şoc şi şi-a lansat contraofensiva: la 25 mai 1961, preşedintele Kennedy şi-a asumat obiectivul aselenizării, într-un mesaj istoric adresat Congresului: „Acum este momentul să facem nişte paşi mai mari – a venit timpul pentru o nouă campanie americană – a venit timp pentru că această naţiune să joace rolul principal în explorarea spaţiului, care, în multe privinţe, poate să fie decisivă pentru viitorul nostru de pe Pământ. …Cred că naţiunea trebuie să se consolideze întru atingerea acestui obiectiv, şi până la sfârşitul acestui deceniu, pe Lună să păşească un om şi să se întoarcă în siguranţă pe Pământ. Nici un proiect spaţial în această perioadă nu va fi mai impresionant pentru omenire, sau mai important în explorarea spaţiului pe distanţe lungi; şi nici unul nu va fi atât de dificil sau de costisitor de realizat”.
Şi America a reuşit: acum 50 de ani, programul Apollo şi-a atins scopurile odată cu misiunea Apollo 11 care a dus primii oameni pe Lună, Neil Armstrong şi Buzz Aldrin, pe 20 iulie 1969, şi i-a readus în siguranţă pe Pământ pe 24 iulie. 12 oameni au pus piciorul pe Lună până la sfârşitul programului Apollo, în decembrie 1972, toţi americani, în vreme ce sovieticii nu au reuşit niciodată să trimită personal uman pe Lună. De atunci încolo, diferenţa tehnologică şi economică în sens larg între SUA şi URSS avea să crească continuu, americanii devenind liderii tehnologici de necontestat ai omenirii. Deşi sovieticii şi acum ruşii au mai realizat produse aeronautice superioare celor americane, niciodată ei nu au mai fost atât de aproape de nivelul tehnologic din SUA.
Ceea ce a a redat Americii întâietatea globală în competiţia cu celelalte naţiuni, ceea ce a redat Americii încrederea în propriile forţe, ceea ce a concentrat energiile şi resursele unei naţiuni cu adevărat exemplare a fost ambiţiosul program Apollo, care deşi lansat de administraţia Eisenhower, a fost asumat amplificat şi radical schimbat de către vizionarul preşedinte John F. Kennedy, cel care a impus obiectivul aselenizării. Denumirea programului a fost, nu întâmplător, aleasă Apollo, zeul grec al zilei, al luminii şi al artelor, despre care managerul NASA, Abe Silverstein, mai târziu a spus că „Am numit nava spaţială de parcă aş fi dat numele copilului propriu: Apollo, care urma să-şi ducă carul peste Soare”. Firmele care au primit contractele acestui program au fost mândria economiei americane: General Dynamics/Convair, General Electric şi Glenn L. Martin.
Este o lecţie care ne vine de acum 50-60 de ani, dar pe care nu putem s-o ignorăm. Dacă o naţiune îşi propune să îşi concentreze energia şi resursele într-un program naţional, dacă politicienii conduc cu înţelepciune acel program, atunci acea fericită naţiune va reuşi.
România este o ţară suficient de mare în context european; naţiunea noastră, de două ori mai numeroasă decât cea maghiară, a numărat de prea multe ori realizări ale vecinilor de la vest acolo unde noi am marcat eşecuri, încât să nu ne propunem un „program Apollo” românesc. Avem dreptul la propriul nostru program ambiţios, avem dreptul la „Apollo” al nostru. Mai rămâne doar ca preşedintele nostru să se culce într-o noapte Klaus Iohannis şi să se scoale a doua zi John Fitzgerald Kennedy. Să se trezească, adică, cu programul Apollo al românilor.

Petrişor Peiu, analist 30 - august - 2019

Lasa un raspuns


Cum a măsluit Poli

Bogdan Banu (36 de ani) a fost condamnat pentru că ...

P.N.L.-ul vrea să p

Pe 19 septembrie, ora 9, membrii Asociaţiei Dezvoltarea şi Integrarea ...

Uitaţi-vă, să vă

Mai zilele trecute mă întâlnesc în parcarea mare de la ...