logoImpact EST nr. 802 - 18.01.2020

http://impact-est.ro/wp-content/uploads/banner.jpg

Aproape 5 milioane de români au plecat din ţara să muncească în străinătate în exodul voluntar de cele mai mari proporţii din istoria Europei. Patru din zece români cu studii superioare sunt în afara graniţelor. De ce? Simplu, iată cum arată tabloul general al salariilor medii din Uniunea Europeană în anul 2018:
Salariul mediu net lunar din România a fost anul trecut de 565 euro, penultimul din UE. În Ungaria a fost de 635 euro, în Polonia de 781 euro, iar în Cehia de 873 euro. Romanii au plecat să muncească în Germania (2.770 euro), în Italia (1.758 euro), în Spania (1.749 euro) sau în Marea Britanie (1.990 euro). Oricât am calcula noi medii ponderate cu puterea de cumpărare şi oricum am suci-o, românii pleacă pentru salarii mai bune.
Adevărul este simplu şi nu poate fi ascuns sub masă. Dar aceasta hemoragie blestemată de oameni nu se mai opreşte şi, în plus, nimeni nu face nimic să o oprească. Nu este nicidecum adevărat că această situaţie este una datorată grelei moşteniri sau faptului că suntem departe de „Mitteleuropa”. Nu, asta se datorează exclusiv guvernelor care ne-au condus în ultimii 30 de ani. Guvernelor care au neglijat constant dezvoltarea ţării, modernizarea ei, în favoarea cumpărării voturilor prin iluzia unor măriri de pensii sau salarii.
Toţi conducătorii ţării, de 30 de ani încoace, se laudă constant că avem „o forţă de muncă înalt calificată şi ieftină”, momeală cu care vor să atragă prea-sfintele şi mai-rare-ca-trufele-în-nisip investiţii străine. Numai că, ce să vezi!, investitorii ori au reţinut doar partea cu „ieftină”, ori au învăţat să citească statisticile româneşti, drept pentru care am devenit o ţară de supermarket-uri şi de industrie textilă şi a pielăriei. Trei din primele zece companii româneşti sunt hypermarket-uri, unde sărmanele casiere lucrează pe salariul minim. Unde mai pui că România este cel mai mare producător de haine şi încălţăminte din Uniune, cu 9.000 de firme şi 400.000 salariaţi, plătiţi şi ei tot cu salariul minim pe economie.
O să-mi ziceţi că bat câmpii şi că nu am citit despre industria auto românească, aflată în plin avânt. Aşa este, am devenit al nouălea cel mai mare producător auto de pe continent, cu aproape jumătate de milion de maşini produse pe an. Dar aş îndrăzni să vă supăr din nou cu un mic deranj statistic:
Mândria noastră, industria auto, stă cam la coada clasamentului cu randamentele productive. Cum aşa? Păi uite-aşa: un spaniol dintr-o fabrică de automobile produce 18,9 maşini pe an, un ceh 8, un ungur 4,8, un polonez 3,4, iar un român abia 2. Cred că bănuiţi acum de ce salariile la noi sunt mici şi în industria auto.
Acum, cine-o fi de vină că, la Mioveni, 14.000 de oameni produc o cifră de afaceri de vreo 5 miliarde de euro, iar în Ungaria o fabrică cu 2.000 de angajaţi are o cifră de afaceri de 8 miliarde de euro? Oare cine o fi instalat la Piteşti linii cu tehnologie de acum 30 de ani spre deosebire de Ungaria, Cehia sau Slovacia, unde sunt linii de anii 2010? Păi nu politicienii cei descurcăreţi care ne-au vândut gogoaşa cu păstrarea locurilor de muncă? Iată că le-am păstrat şi după privatizare, dar la nişte salarii infime, specifice productivităţii inerente tehnologiei învechite.
Ei, încet-încet, ne apropiem şi de miezul problemei: cam cât de „înalt calificată” este forţa noastră de muncă şi cam cât de mare e numărul celor „înalt calificaţi”?
În lucrarea „Labor force projections up to 2053 for 26 EU countries, by age, sex, and highest level of educaţional attainment” a cercetătoarei germane Elke Loichinger, publicată în anul 2015, România împarte ultimul loc, împreună cu Italia, în Uniunea Europeană, în clasamentul ţărilor după ponderea forţei de muncă cu educaţie terţiară (universitară) în ansamblul forţei de muncă.
Iată şi explicaţia salariilor prea mici din România, adică a productivităţii scăzute din România: forţa de muncă aia „înalt calificată” nu se prea vede, e doar o pătură subţire, prea subţire pentru a susţine o economie demnă de anul 2020, adică o „economie a cunoaşterii”. Oare de ce or fi crezut vajnicii noştri conducători că prea-vânaţii investitori străini nu vor citi asemenea statistici?
Poate am înţeles, totuşi, mesajul pieţei şi vrem să oprim exodul, prin creşteri de salarii datorate unor calificări mai înalte şi mai temeinice. Ei, aş, poveşti de campanii electorale! Iată cum va arăta situaţia în anul 2050, dacă nu schimbăm ceva dramatic: tot cam la fel, nu vom mai fi ultimii, ci antepenultimii, la mică distanţă de cehi şi de italieni.
Într-o altă lucrare, „An overview of higher education at the European level” a Ralucăi Mariana Drăgulescu de la ASE, aflăm cifrele exacte ale unui alt indicator relevant: procentajul populaţiei active, cu vârsta între 30 şi 34 de ani, având studii superioare (adică pătura cea mai dinamică dintre creatorii de PIB); şi aici România împarte ultimul loc cu Italia, cu doar 21,8% (situaţia era din 2012). Media europeană era atunci de 35%, în vreme ce concurenţii noştri stăteau cu mult mai bine: Polonia 39%, Ungaria 30%, Cehia 25% şi până şi Bulgaria avea un 26%.
Poate ne amintim de aceste cifre atunci când citim discursuri sforăitoare despre potenţialul nostru de dezvoltare, despre minunatele noastre şcoli cu toaletă în fundul curţii şi cu majoritatea orelor didactice făcute de suplinitori. Poate ne amintim aceste cifre atunci când mai apar să ne dea lecţii nenumăraţii miniştri ai educaţiei, cu coada plină de titluri şi medalii…
Când mai visăm la revoluţii digitale, la informatizarea ANAF sau a asigurărilor de sănătate, poate mai citim înainte aceste statistici. Când ne mirăm de nivelul scăzut de tehnologizare din fabricile noastre, poate citim din nou aceste statistici. Sigur că nu e uşor să faci ceea ce au făcut şi alţii, sigur că e mai comod să te faci că măreşti salarii şi pensii din pixul Măriei-sale Guvernul, decât să aduci pe piaţa educaţiei o treime din copiii României, uitaţi de miniştri prin sate rarefiate, în şcoli fără toalete, fără profesori şi fără încălzire. Credinţa, desprinsă parcă din tehnicile voodoo, că poţi să creşti salariile prin legi, nu prin investiţii care să crească productivitatea, este similară cu încrederea că poţi să lungeşti o pătură dacă tai o bucată de la un capăt şi o coşi la celălalt capăt.
Ce lucruri mai interesante am putea găsi noi despre forţa de muncă „înalt calificată” din România? De exemplu, cam care este structura studenţimii şi cum va conduce structura respectivă la propulsarea turbo a ţării noastre direct în clubul naţiunilor cele mai avansate: păi, de exemplu, domeniul care produce valoare adăugată cu viteza cea mai mare se cheamă „Science, mathematics and computing field”, adică IT şi ştiinţele asociate, şi are o medie la nivel UE de 10,4% din numărul total de studenţi, iar la noi de doar 5,2% (la jumătate adică, pe ultimul loc în Europa!). Polonezii au 8% din numărul de studenţi în această zonă, ungurii au 7,2%, cehii 11,5%, iar bulgarii 5,4%. În schimb, suntem şi noi campioni la un domeniu: „Social science, business and law field”, unde avem jumătate (49%) din numărul total de studenţi, deşi media europeană este de 33,7%, iar polonezii au acest indicator de 38,3%, ungurii au 39,8%, cehii 32,9% şi bulgarii 42,4%. Acum, cred că există şi o explicaţie: la câte emisiuni dedică televiziunile noastre dezbaterilor despre coduri penale, recursuri compensatorii sau secţii speciale, tinerimea studioasă cum să înţeleagă fenomenul decât studiind?
E drept că nu prea ştiu la ce rubrică să încadrez nenumăraţii doctori în studii de securitate, nenumăraţii doctori în ştiinţe poliţieneşti sau nenumăraţii politehnologi care ne ţin într-o campanie electorală continuă în studiourile TV. Că ei nu sunt nici cu „economia cunoaşterii”, dar nici cu „cunoaşterea economiei”.
La fel de elocvent este că ponderea celor pregătiţi să fie profesori este de 4 ori mai mică la noi decât media europeană (lasă că avem suplinitori!), precum şi faptul că ponderea studenţilor la medicină este cu o treime mai mică decât media europeană (cine se plânge oare de deficit de medici? În niciun caz politicienii care îşi tratează şi banalul guturai la Paris sau Viena).
Ei, şi-acum să vedeţi nenorocirea: causa causarum, cauza tuturor cauzelor, cum ar traduce (corect) onorabilul Liviu Pop-Genunche, este simplu exprimată în înţelepciunea populară: „Atâţia bani dai, atâţia bani face!”, adică, dragii moşului, asta cheltuim noi pentru educaţie, asta primim: Eurostat ne spune că ne aflăm pe ultimul loc în Uniunea Europeană ca procentaj din PIB acordat de mărinimosul guvern educaţiei.
Să fie clar: în anul 2017, de exemplu, singura ţară din UE în care guvernul cheltuia mai puţin de 3% din PIB pentru educaţie era chiar ţara noastră, despre care noi credem în continuare că are o „forţă de muncă înalt calificată”! Liberalii polonezi cheltuie aproape 5% din PIB pentru educaţie, liberalii lui Orban Viktor peste 5%, cehii peste 4,5%, iar bulgarii aproape 4%. Şi, totuşi, din puţinii bani cheltuiţi pe educaţie, s-au găsit câteva firimituri şi pentru doctoratele de la Academia de Poliţie şi pentru cele în „securitate naţională”, ba chiar şi cele pentru ale unor politicieni ridicoli…
Americanii, canadienii, finlandezii şi japonezii au (printre cei de peste 55 de ani, deja) peste 40% cu studii terţiare! Turcii şi sud-africanii nu depăşesc 10% (noi nici nu ne apropiem, dacă întreabă cineva). Printre tineri (25-34 de ani), 70% dintre sud-coreeni au studii terţiare, 60% dintre japonezi şi 50% dintre americani şi numai 20% dintre sud-africani sau 30% dintre turci şi unguri…
Acum, dragii moşului, ia gândiţi-vă: n-o fi, oare, o legătură între procentajul celor cu studii superioare şi succesul unor ţări, respectiv insuccesul altora?

Petrişor Peiu, analist 6 - decembrie - 2019

Lasa un raspuns


Cică Tică a cumpă

Gata, oameni buni, s-a gătat prin lichidare una dintre cele ...

Mazilire în stil PS

După numirea în funcţia de Prefect la Instituţia Prefectul Judeţului ...

La DGRFP a venit a p

Frământările de sfârşit şi început de an în Direcţia Generală ...