logoImpact EST nr. 889 - 18.10.2021

Vreţi să ştiţi cum va arăta lumea pentru România după criza coronavirus? Uitaţi-vă la imaginile miilor de sărmani români înghesuiţi pe aeroportul din Cluj pentru a pleca în Germania la cules de sparanghel.
12 curse charter spre destinaţii din Germania – Berlin, Baden-Baden, Karlsruhe, Dusseldorf au purtat peste 2.000 de oameni speriaţi de foame şi de sărăcie pe ogoarele nemţilor într-un gest de umilinţă naţională supremă şi niciun lider politic nu s-a îngrozit, niciunul nu a avut decenţa să plece capul şi să tacă măcar pentru o zi. Singurul lucru pe care l-au remarcat politicienii a fost că cei 2.000 de români nu au respectat distanţele minime dintre ei prevăzute de ordonanţele şefului lui Arafat, cum s-o numi el.

De fapt, asta e viaţa care ni s-a oferit în ultimii 30 de ani: plecaţi şi munciţi în străinătate, plecaţi că aici nu putem să facem nimic! Niciun politician român nu s-a arătat vreodată înspăimântat de faptul că o treime din forţa de muncă naţională a plecat din ţară. Şi se pare că tot asta e viaţa care ni se va oferi şi de azi înainte.

Ne aflăm, acum, în mijlocul unei mari încercări. Dar această încercare este pentru întreaga planetă, cu deosebire pentru lumea occidentală, din care facem şi noi parte. Hai să lăsăm un pic emoţiile la o parte şi să privim ce se întâmplă în lume: liderii naţionali cu anvergură, cu viziune, deja lansează programe uriaşe de revenire a economiei după criză. Da, în vreme ce ai noştri citesc cu voce tremurată ordonanţele pentru culesul sparanghelului nemţesc şi comunicatele cu crimele comise la Suceava, alţii îşi mobilizează resursele pentru a reconstrui economia.

Dacă vrem să înţelegem cum va arăta lumea după criza coronavirus, ar trebui să ne uităm la ce fac acum liderii americani, cei germani şi cei japonezi. Şi n-ar strica să tragem cu ochiul şi pe la unguri, la polonezi sau la cehi.

Administraţia Trump a elaborat un plan de reconstrucţie bazat pe cheltuirea de către guvernul federal a 2.000 de miliarde de dolari, la care se adăugă cei 2.300 de miliarde de dolari recent anunţaţi de către Federal Reserves: printre altele, 500 de miliarde de dolari pentru cumpărarea de obligaţiuni municipale (adică împrumuturi pentru oraşe), 600 de miliarde de dolari împrumuturi pentru companii cu mai puţin de 10.000 angajaţi şi 350 miliarde de dolari împrumuturi pentru micile afaceri.

Japonia, a treia cea mai mare economie a lumii, alocă pentru revenirea din criză economică 992 miliarde de dolari, adică 20% din PIB. Guvernul japonez va suplimenta cheltuielile bugetare cu 62% (da, aţi citit bine, cu 62%, 16,8 trilioane de yeni în plus)! Bani pe care îi va lua din emiterea de obligaţiuni (14,5 trilioane de yeni) şi emiterea de obligaţiuni pentru construcţii (2,3 trilioane yeni). 4 trilioane de yeni se vor distribui către familiile cele mai afectate şi 2,3 trilioane de yeni vor fi plătite firmelor mici şi mijlocii care au afacerile închise sau sever afectate.

O fi remarcat oare cineva de la Bucureşti că guvernul lui Shinzo Abe emite (şi nu e prima oară!) „obligaţiuni pentru construcţii” – adică obligaţiuni menite să acopere cheltuieli destinate lucrărilor de infrastructură publică? Întreb retoric, desigur, răspunsul îl vedem cu toţii.

Germania, la rândul său, a adoptat un plan de 750 miliarde de Euro (cam 20% din PIB) pentru a putea reveni din dezastrul economic actual. Pentru prima oară după mulţi ani, Germania se va împrumuta, cu o sumă destul de mare, 156 miliarde de Euro (cam 4% din PIB), atât de dispusă la efort financiar este Angela Merkel. Planul german prevede inclusiv intrarea statului în acţionariatul firmelor esenţiale, prin cumpărare de acţiuni (Sursă: AICI).

Dar hai să venim şi în regiunea noastră, în Estul Europei, în liga în care jucăm şi noi.

Ungaria, bunăoară, o ţară de două ori mai mică decât România şi o economie cât 60% din economia noastră, mobilizează cam 30 miliarde Euro pentru compensarea efectelor crizei, ceea ce reprezintă 20% din PIB. Orban Viktor a anunţat inclusiv un fond strategic de 1,3 miliarde de Euro pentru investiţii în infrastructură.

Polonia, cea mai mare economie a regiunii, o ţară de două ori cât România şi o economie de două ori şi jumătate mai mare decât a noastră, aruncă în lupta împotriva crizei economice nu mai puţin de 47 de miliarde de Euro (aproape 10% din PIB). Din totalul celor 212 miliarde de zloţi ai planului de ieşire din criză, 30 de miliarde de zloţi se vor duce în plata şomajului tehnic, 7,5 miliarde în investiţii în sistemul de sănătate, 70 de miliarde de zloţi în întărirea sistemului financiar şi 30 de miliarde de zloţi în investiţii în infrastructură.

Republica Cehă şi-a asumat un plan de stimulare a economiei de o amplitudine nemaiîntâlnită în istoria ţării, de aproape 18% din PIB (aproximativ 50 de miliarde de dolari.

Dar ia să vedem ce plan are guvernul de la Bucureşti. Unul simplu, cu care, de altfel, nici nu ne-a surprins: să facă lucruri uşoare, ieftine şi care să nu pună în pericol procentele din sondaje.

Bugetul de combatere a crizei coronavirus anunţat până acum la noi este unul pe măsură viziunilor politicienilor noştri: până în 10 miliarde de lei pentru plata şomajului tehnic şi maxim 15 miliarde de lei garanţii pentru susţinerea creditării IMM-urilor. Cam asta e tot, plus ceva bonificaţii pentru plata taxelor la timp, pentru puţinele firme care o mai pot face. Adică un total de vreo 25 de miliarde de lei, vreo 5 miliarde de Euro, adică sub 3% din PIB, cu banii de la Comisia Europeană incluşi aici.

Ce înseamnă asta? Condamnarea la înapoiere şi fixarea noastră în divizia ultimă a Uniunii Europene pentru câteva decenii. Orice minte normală îşi poate da seama că, dacă celelalte state membre UE (şi în primul rând vecinii noştri) alocă pentru compensarea crizei sume de câteva ori mai mari decât România, companiile din acele state vor deveni şi mai competitive decât erau, în raport cu noi. Ungurii şi polonezii vor atrage şi mai multe investiţii decât noi şi mai sofisticate. Aici viitorul sună cam trist: exodul celor instruiţi şi al celor neinstruiţi va continua la fel ca şi până acum, medicii către spitalele vestice şi zilierii către câmpurile cu sparanghel; companiile româneşti vor fi din ce în ce mai puţine şi mai slăbite. Numai politicienii vor prospera, alături de favorizaţii sorţii: beneficiarii pensiilor şi salariilor speciale.

Oare chiar nimeni să nu priceapă la Bucureşti că orice dolar pe care Ungaria sau Polonia îl investeşte şi noi nu înseamnă, de fapt, o diferenţă de zeci de dolari în salarii, o diferenţă de zeci de procente în nivel de trai? Cum se face oare că din 7 partide parlamentare niciunul nu are o viziune pentru ieşirea din criză? Niciunul nu propune un plan coerent, bazat pe o terapie de şoc şi pe mobilizarea unor resurse la fel de mari precum pierderile generate de virusul din Wuhan. Pentru ce mai facem alegeri la fiecare patru ani, dacă toate partidele din parlament nu trăiesc decât pentru a-şi încasa subvenţiile de 100 de milioane de Euro?

Guvernul României pare copleşit de o creştere cu 20 de miliarde de lei a cheltuielilor publice şi de o scădere cu 12-13 miliarde de lei a veniturilor. (Sursă: AICI). Da, asta înseamnă o creştere a deficitului bugetar cu 3 procente din PIB. Da, situaţia e grea. Dar cine a întocmit acest buget „cu spatele la zid”? Se plâng guvernanţii că peste 80% din cheltuieli sunt fixe (salarii, pensii, asigurări de sănătate, cheltuielile curente ale armatei bugetare, plata datoriilor). Dar oare cine a propus şi a votat acest buget? Au lăsat guvernele PSD-ALDE un buget cu deficite mari şi cheltuieli imposibil de susţinut? Da, dar de ce guvernele „de dreapta” care au venit după noiembrie 2019 nu au schimbat fundamentele unui buget prost gândit şi catastrofal executat?

Simplu: cotrobăitul după voturi prin cele mai ascunse unghere ale ţării dăunează grav economiei. Guvernanţii n-au avut curaj să spună că nu se pot creşte pensiile cu 40% din septembrie pentru că le surâdeau voturile amărâţilor de pensionari. Guvernanţii n-au avut curaj să reducă pensiile speciale care ne costă aproape un procent din PIB pentru că îşi doreau voturile militarilor şi poliţiştilor şi pentru că le era frică de magistraţi şi sereişti să nu se apuce cumva să aplice legile chiar şi în cazul politicienilor. Şi da, guvernanţii n-au avut curaj să renunţe la maşina de tocat bani numită PNDL, pentru că numai aşa pot transfera primarii din trupa Chirică-Negoiţă de la Pesedeu la Peneleu.

Dar hai să presupunem că tandemul Ludovic Orban-Florin Cîţu ar fi lovit peste noapte de o străfulgerare de patriotism şi ar căpăta o viziune pentru România. Să presupunem că ar vrea să demareze un plan de ieşire din criza măcar pe măsură celor ale vecinilor noştri. Sau că ar citi măcar titlul din scrisoarea prin care liderii celor mai mari asociaţii de afaceri din ţară îi anunţa că economia românească are nevoie de o intervenţie de până la 15% din PIB, adică în jur de 30 de miliarde de euro. De unde ar lua banii de care ar avea nevoie pentru că România să nu rămână iarăşi cu un pas în spatele Ungariei şi Poloniei? Deocamdată singurele surse de bani pentru împrumuturile modeste pe care le face guvernul rămân băncile româneşti. Guvernul nu are curaj să emită obligaţiuni pe pieţele internaţionale şi se mărgineşte la a lua mici credite, din ce în ce mai scumpe, de la băncile cu capital românesc. Şi nici aici lucrurile nu merg prea bine. De exemplu, la primele licitaţii din aprilie, ministerul de finanţe a vrut să împrumute 1 miliard de lei şi s-a ales cu doar 600 de milioane de lei. Apoi s-a mai ales cu încă câteva sute de milioane pe cinci ani la o dobândă pe care o plătea înainte pentru scadente de două ori mai lungi.

De ce nu încearcă guvernul să se împrumute de pe piaţa internaţională sau de la FMI? E foarte simplu: vrea să evite să i se pună condiţii. Dacă ar face-o, ar trebui să anunţe amânarea creşterilor de pensii, concedierea câtorva sute de mii de angajaţi la stat, privatizarea pe bursă a unor pachete de acţiunii ale marilor borcane cu miere din care se hrănesc guvernanţii (Portul Constanţa, Aeroportul Otopeni, Hidroelectrica etc.). Şi asta ar costa foarte multe voturi. Voturi pe care guvernul nu vrea să le piardă sub nicio formă.

Şi-atunci, care e măreaţa strategie de ieşire din criza pe care o are clasa politică de la Bucureşti? Trasul de timp şi trimiterea în Germania a culegătorilor de sparanghel. Mici cârpeli, combinate cu toaletele spectaculoase ale doamnei Raluca şi cu apelurile preşedintelui la diaspora să nu vină acasă anul acesta. Poate-poate o ţinem aşa până la alegeri, ne votează şi pensionarii şi bugetarii şi cei cu pensii speciale şi cei aduşi de Chirică şi Negoiţă la vot. Poate-poate vom trimite câteva mii de amărâţi şi la cules de căpşuni, poate-poate vine vara şi moare virusache, cine ştie? Mai scriem cu oi „Bucovina” pe dealuri, mai dăm o sticlă de ulei gratis, reţeta e verificată de zeci de ani.

Autostrăzi? Căi ferate? Centrale electrice? Irigaţii? Spitale regionale? Universităţi şi şcoli bune? Astea sunt produse de lux, inventate de nemţi şi olandezi, pentru cei bogaţi. Numai un regim dictatorial precum cel alui Orban Viktor poate să silească poporul să lucreze la autostrăzi, noi suntem dedicaţi valorilor democratice. Până la urmă, de ce am mai intrat în UE? Nu pentru a primi gratis câteva miliarde?

De fapt, sensul existenţei noastre a fost deturnat în ultimii 30 de ani şi, mai cu seamă, sensul integrării noastre euro-atlantice a fost deturnat în ultimii 30 de ani. Noi, românii, am intrat în Uniunea Europeană pentru a putea avea aici autostrăzi, căi ferate de mare viteză, centrale energetice, petrochimie şi alte industrii importante. Ne-am ales în schimb cu aproape 5 milioane de oameni plecaţi să construiască autostrăzile altora şi să producă mâncarea altora. Fiecare politician care s-a aflat la conducere în ultimii 30 de ani are partea sa de vină, fiecare a ştiut şi a tăcut.

Cum arată România astăzi? O ţară care importă electricitate, deşi are în pământ sute de miliarde de metri cubi de gaze, o ţară care îşi importă carnea de porc, deşi produce cel mai mult porumb din Uniunea Europeană. Cam aşa arătam.

Iată că cineva a fundamentat ştiinţific până şi degradarea care s-a instalat în mintea noastră. După un vârf al coeficientului de inteligenţă (IQ) atins în 1989, astăzi ne aflăm pe la nivelul anilor 70:

Suntem minţiţi de 30 de ani că nu putem să ne dezvoltăm ba din cauza nemilosului deficit impus de FMI, ba din cauza Uniunii Europene. Trei generaţii de politicieni ne tot vând minciuni de treizeci de ani şi au creat o mitologie oficială care acoperă toată ţara într-o pânză de neadevăr. Ba că nu îi lasă acordurile stand-by, ba că nu îi lasă Comisia Europeană, tot timpul au inventat scuze, care mai de care mai penibile, pentru a nu face nimic şi pentru a demola ceea ce funcţiona.

Ni se vinde de către menestrelii de partid şi de stat ideea prostească că avem, totuşi, o clasă politica responsabilă, ataşată de ideile euro-atlantice şi că, de fapt ei au împlinit idealul intrării în NATO şi UE. Hai să fim serioşi! În NATO şi UE au intrat şi polonezii, şi ungurii, şi cehii, şi slovacii şi balticii, ba chiar şi vecinii noştri bulgari. Dar cum se face oare că ungurii au construit peste 1500 km de autostrăzi (de două ori mai mult decât noi), polonezii au construit peste 3000 de km de autostrăzi (de patru ori mai mult decât noi), iar politicienii noştri se tot împiedică de gândăcei când să facă şi ei câteva sute de km de autostradă? Sau cum se face că ungurii produc de patru ori mai mult decât noi în petrochimie, polonezii de 15 ori mai mult decât noi, iar noi ne premiem austriecii care ne taie petrochimia? Aşa că, dragi români, nu la FMI sau la UE trebuie să căutăm explicaţia subdezvoltării noastre, ci la sutele de politicieni autohtoni, incapabili să priceapă ce ţară au pe mână şi cum trebuie ea condusă.

Las, la final, o listă cu proiectele prioritare, care ar trebui finanţate de către orice guvernanţi decenţi, poate cineva o va citi vreodată:

– Autostrada Piteşti-Sibiu, 1,5 miliarde de Euro

– Autostrada Comarnic-Braşov, 1,5 miliarde de Euro

– Autostrada Iaşi-Bucureşti, 3 miliarde de Euro

– Drumul expres Craiova-Piteşti, 800 de milioane de Euro

– Calea ferată de mare viteză Bucureşti-Cluj Napoca, 8 miliarde de Euro

– Calea ferată de mare viteză Bucureşti-Iaşi, 5 miliarde de Euro

– Calea ferată de mare viteză Bucureşti-Craiova, 2 miliarde de Euro

– Trei institute oncologice mari (Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi) şi trei institute cardiovasculare mari (tot la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi), 2 miliarde de Euro

– Şase universităţi în primele 1000 din lume, 150 de milioane de Euro

– Exploatarea de către Romgaz a resurselor de gaze din Marea Neagră şi generalizarea alimentării cu gaze pentru tot teritoriul

– Două noi centrale electrice pe gaze cu o putere instalată de câte 800 MW şi două noi reactoare nucleară cu o putere instalată de câte 1000 Mw.

Cu 20-25 de miliarde de Euro am putea avea o ţară cu mult mai bună.

Petrişor Peiu, analist 16 - aprilie - 2020

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg