logoImpact EST nr. 708 - 18.12.2017

Un studiu sociologic recent, care investighează modul în care românii îşi gândesc viitorul, sugerează că românii în marea lor majoritate se dezinteresează de soarta generală a ţării.
Sunt lucruri pe care le intuim despre modul de a acţiona al românilor, dar nu le putem afirma cu toată tăria căci nu avem suficiente elemente de sprijin. Românii par, de pildă, foarte orientaţi către viaţa de familie şi către orizontul restrâns al comunităţii şi, în ciuda aparenţelor, prea puţin preocupaţi de viaţa mare a statului. Un simptom ar fi că discuţiile de ordin constituţional sau cele legate de doctrine politice şi economice îi lasă reci chiar şi pe românii cultivati, mult mai pasionaţi de psihologie şi de moravuri. Românul este mai curând un critic vioi al caracterelor, un comentator acid de năravuri de partid, un moralist, dar nu şi un comentator de politică. Trăim, am putea spune, într-o pastişă asumată după Caragiale, una care crede din păcate că ironia şi autoironia pot suplini absenţa reflecţiei politice. Cât talent şi câtă vervă se cheltuiesc, de pildă, pentru schiţarea unor portrete de oameni politici şi ce pauperă rămâne dezbaterea despre idei şi soluţii!
O dovadă că nu ne înşelăm ne-o oferă un studiu sociologic recent, realizat de IRES pentru revista Sinteza, care pune o serie întreagă de întrebări circumscrise temei mai largi a viitorului. Care este primul lucru care vă vine în minte atunci când auziţi cuvântul „viitor”? sună prima întrebare. Iar replicile sunt grăitoare. Cel mai bine reprezentat răspuns, pe care îl dau 30% dintre participanţii la interviu, ne spune că ”viitorul” se asociază cu ”bunăstarea copiilor/ a familiei”. Toate celelalte răspunsuri coboară sub 15% şi numai 4% dintre respondenţi asociază spontan viitorul cu ”starea naţiunii/viitorul României”.
O alta întrebare sună astfel: ”Ce fel de planuri de viitor ar trebui să îşi facă oamenii, în primul rând?” La acest capitol numai 3% răspund că planurile oamenilor ar trebui ”legate de bunul mers al lucrurilor în ţară”. Admitem că sunt multe alte lucruri mai importante, dar totuşi acestea se găsesc într-o intimă dependenţă de planul general al vieţii comune. Cariera şi bunăstarea familiei, care figurează pe primele locuri ca preocupări, nu pot fi cu totul separate de viaţa publică, cu excepţia cazului în care oamenii îşi fac planuri de emigrare.
Dacă e să găsim o dominantă, atunci aceasta este cu siguranţă familia, care, aşa cum arată chiar autorii studiului ”este pe primul loc atunci când vine vorba despre planurile de viitor, urmată fiind de locul de muncă sau afacerea pe care o deţin respondenţii”. Nimic nu pare mai firesc şi, de altfel, orientarea către familie este un semn cât se poate de bun, un indiciu că românii nu se lasă cu totul destrămaţi de cântecul de sirenă al individualismului liberal şi că sunt încă capabili să facă faţă egoismului coroziv al mentalităţii de piaţă. Este înstristător să vezi cu câtă ură vorbesc purtătorii de cuvânt ai emancipării individualiste de ”familia tradiţională” şi cât de mult caută ei să o discrediteze, ca şi cum familia ar fi reprezentat în istoria omului o formă de servitute sau un incubator de violenţă. Dar este un alt subiect.
Cantonarea aceasta predominantă în orizontul familiei ne dezvăluie însă şi incapacitatea societăţii româneşti de a articula preocupările personale în forme asociative mai largi, apte să vizeze organizarea statului şi, în general, buna administrare a treburilor publice. Primul indiciu este că nu avem partide serioase şi că ele nu discută decât aranjamente personale şi strategii de grup. Iar dacă discută totuşi problemele mari ale statului, o fac în termeni improvizaţi şi nu dispun de argumentele potrivite, aşa cum vedem astăzi în cazul PSD aflat la guvernare. În fine, absenteismul, care are desigur atâtea cauze şi nu e deloc o specialitate locală, se explică probabil şi prin dezinteresul acesta deconspirat faţă de soarta generală a ţării. În orice caz, pierderea de suveranitate care a urmat integrării europene şi care crează clivaje puternice în ţările occidentale ca şi în ţările din Est, rămâne în România un subiect secundar sau unul abordat cu voce scăzută.
Nu dispunem de date de aceeaşi natură dintr-o perioada mai veche, de dinainte de admiterea României în UE, dar, după toate aparenţele, a existat în primii ani de după 1990 o mai mare preocupare colectivă pentru viaţa statului, aşa cum sugerează toate marile manifestaţii politice din acei ani care nu formulau revendicări limitate, ci ample programe politice. De atunci încoace asistăm parcă la un soi de demisie, de deresponsabilizare ca şi cum buna funcţionare a vieţii publice nu ar mai ţine pe de-a-ntregul de noi sau ca şi cum nu ne-ar privi în aceeaşi măsură.
Dar în ciuda acestor stări de lucruri, care par mai degrabă o formă de eşec colectiv, românii sunt optimişti. În contextul discuţiei despre viitor, românii răspund în proporţie de 19% că sunt ”foarte optimişti” şi în proporţie de 50% că sunt ”mai degrabă optimişti”. Abia 16% se declară pesimişti în diferite grade, iar ceilalţi se abţin. Dintr-o anumită perspectivă, e un paradox: în marea lor majoritate românii se declară optimişti, deşi trăiesc într-un stat a cărui soartă îi preocupă în mică măsură şi care este mai curând prost alcătuit. Aici, în acest paradox, se află, poate, secretul liniştii politice.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle 21 - iulie - 2017

Lasa un raspuns


MĂRGĂRIT În mand

În mandatul lui Bacalbaşa s-a fost abonat la lucrări publice ...

Panaitescu a intrat

Luni, 4 decembrie 2017, în jurul orelor 11,15 am avut ...

Preşedinta UNJR vre

“Contrar tuturor sloganelor pe care le-au vehiculat unii şi alţii ...

Important

ADMINISTRATIA PIETELOR AGROALIMENTARE SA organizeaza in data de 19.12.2017 ora ...