logoImpact EST nr. 738 - 22.07.2018

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babes-Bolyai a exemplificat magistral unde duce educaţia de tip nou din şcolile româneşti, arătând că astfel se obţin generaţii întregi de analfabeţi funcţionali.
„Am văzut relativ recent că, în programele şcolare, aproape orice referinţă istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creaţiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înţelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade şi Cămil Petrescu, la romanul social prin «Ciocoii vechi şi noi» şi prin «Răscoala», la literatura religioasă prin Dosoftei şi Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi şi Maurice Druon etc. Fireşte, nimeni nu mai citeşte operele literare respective în întregime, ci profesorii şi elevii se mulţumesc cu «povestiri» despre aceste opere, cu pastişe, cu reproducerea unor comentarii ale altora şi, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în şcoli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări şi remarci de genul: «De ce scrie Nicolae Filimon aşa de naiv în comparaţie cu Mircea Eliade?», «De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleaşi teme?», «Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?» etc. Disciplina numită «Istorie» – atât cât mai există ea în şcoală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot «teme mari», reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.
De exemplu, se compară revoluţiile din epoca modernă şi contemporană, de la Revoluţia Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluţia Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăţa câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a şti date despre Marea Revoluţie Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecţii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: «Oare Iulius Caesar era un om deştept, din moment ce nu-şi stabilea strategia de luptă la calculator şi din moment ce nu comunica prin e-mail?». Despre Evul Mediu «întunecat» ce să mai spun? Minţile tinere se dezorientează complet când află că universităţile sunt o «invenţie» tocmai a «barbariei medievale» sau când văd că, în scriptoriile mânăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înţelepciuni antice şi le-au păstrat ca pe odoare de preţ pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.
Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai a deplâns şi eliminarea componentei spirituale din învăţământ, care are ca rezultat „promoţii animate doar de aspectul material, de câştigul bănesc, de competiţia după cât mai multe averi”.
„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberaţii educaţionale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moştenirii culturale a umanităţii şi a naţiunii. Elevii nu mai ştiu şi nu mai trebuie să ştie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raţionalismul, nici cărui secol îi aparţine romantismul şi nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenţii mei din anul I să aşeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neştiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-şi obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alţii, mai versaţi în formele de comunicare actuale, au pretins că împărţirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei, este o convenţie umană şi că lumea trebuie studiată şi cunoscută global, pieptiş, fără bariere şi fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renaşterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor şi mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiţii, cum să mai îndrăzneşti să întrebi ceva despre lipsa de informaţii din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiţă Văcărescu şi Sadoveanu, Coşbuc şi Goga şi chiar Topârceanu şi Minulescu? Ţi se sugerează ori ţi se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că eşti depăşit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naţionalist şi xenofob. Prin astfel de concepţii ale noilor «propagandişti», tinerii ajung la un nivel minim de cunoştinţe de cultură generală şi de cultură naţională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma şi te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepţii iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educaţiei, ne trezim cu promoţii animate doar de aspectul material, de câştigul bănesc, de competiţia după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educaţiei (şcolii) conduc în aceeaşi direcţie de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician şi istoric.
Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoştinţe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussiness sau folosirea calculatorului. Adolescenţii ştiu totul despre pokemoni, dar nu ştiu cine sunt marile personalităţi ale istoriei naţionale.
„Există educatori care cred (şi aplică în practică această convingere) că dacă elevii învaţă azi cum să lucreze la computer, dacă ştiu (eventual) cum se deschide o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-şi dezvolte anumite grupuri de muşchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să ştie şi conjugarea verbelor neregulate, să înveţe versuri, să înţeleagă pictura murală a Voroneţului, să explice noţiunile de «horă» şi de «doină» sau să ştie «pe de rost» unde se afla Pietrosul Călimanilor.
Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca şi memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) şi atunci de ce să le-o ocupăm cu «vechituri», cu aspecte «revolute», cu «balast» şi să-i lăsăm neadaptaţi la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsApp-ului? Toate bune şi frumoase, dacă ar fi aşa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcţionează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacităţi devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noţiuni de cultură istorică precum cele menţionate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să «se odihnească», erau lăsate «în pârloagă» sau «în moină», dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult şi mai bine! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare şi secundare, îi lăsăm pe elevi «să se odihnească» şi nu le inoculam deloc sau aproape deloc cultura (experienţa culturală a naţiunii şi a omenirii, moştenirea generaţiilor care ne-au precedat), îi lăsăm complet de izbelişte, îi lăsăm pradă celor mai dureroase şi periculoase experienţe şi experimente.
Mulţi spun că nu ştiu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiţi, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ţi rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învăţat în şcoală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaştere precum istoria, istoria literară şi culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci şi istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebaţi un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când şi de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu ştiu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu ştiu ce/cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu şi Kogălniceanu, dar ştiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că ştiu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greşit să fie privaţi programatic din zestrea lor mentală de moştenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop.
Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înţeles decât prin particular şi adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se ruşinează de Eminescu sau de cultura naţională.
„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu şi ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naţionale şi ne ruşinăm de ea, dacă nu de substantivul «cultură», atunci de adjectivul «naţională», ca şi cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reuşita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noştri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuş şi de Surdeşti, de «Balada» lui Porumbescu şi de Victor Babeş, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavodă. Cei mai mulţi vor tăcea în faţa unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiţie românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic şi că nu reprezentăm nimic. Ne complacem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireşte, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca şi fără ceilalţi), cu siguranţă, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învăţată la şcoală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coşbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minţilor noastre, dar şi calea de a înţelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naţionale şi regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toţii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia Română, ca noi, românii, să nu uităm niciodată «să ne cuprindem de acel farmec sfânt», aşa cum ne îndeamnă, din veşnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naţionale în general şi a culturii naţionale româneşti, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.

(R.I.) 4 - mai - 2018

3 Responses so far.

  1. Angelina spune:

    Un adevăr crud care pur şi simplu te înfioară. Învăţământul este într-o situaţie dramatică. Ce ne facem cu această generaţie? Ce exemplu au aceşti tineri?

  2. Geo spune:

    Cutremurător! Neputinţa noastră a oamenilor fără funcţii la un nivel decizional este evedentă, suntem simpli spectatori. Ce se întâmplă în această ţară? Circoteca din Parlament, Guvern, bătălia acerbă pentru ce a mai rămas de acaparat din bunurile acumulate în anii comunismului ne umplu tot timpul. Ce model au tinerii, ce pot înţelege din ceea ce se întâmplă în jurul nostru? Educaţia? Învăţământul? Pe nimeni nu mai interesează viitorul acestei generaţii. Toţi sunt ancoraţi în prezent, pentru a acumula averi tot mai mari. Televiziunile ne oferă un spectacol dizgraţios în acest sens prin apariţia a diverşi politicieni pe ecrane care se terfelesc în fel şi chip.
    Excelent material! Material de pus pe prima pagină în cât mai multe ziare, aşa când şi când, ca să realizăm unde am ajuns şi cum stăm.

  3. Violeta N. spune:

    Cumplit adevăr. E dureros. Se mai poate îndrepta ceva? Încotro mergem? Tulburător articolul.

Lasa un raspuns


Justiţia a învins

Este de notorietate faptul că numărul foarte mare de credite ...

Justiţia pune capă

Justiţia gălăţeană, printr-o instanţă a Curţii de Apel stopează şirul ...

Amnistie fiscală pe

Sigur că trebuie la anumite perioade timp (de pildă, odată ...