
Există scriitori care, simțind că fântâna inspirației s-a secat, nu se retrag cu demnitate, ci prefac neputința în teorie, eșecul în poezie, golul în ”filosofie”. Ne aflăm în fața unei astfel de demonstrații – un text confesiv, alunecos, în care pretenția de profunzime încearcă să mascheze ceea ce, în fond, este doar o stagnare narcisică, deghizată în metafizică a suferinței artistice. Ni se vorbește, cu aerul unui guru ratat, despre „plafonare”, ca despre o fatalitate cosmică, o eclipsă spirituală care […]