REGALA SIMPLITATE…
Țața Ioana nu știa carte.
Știa să coasă cu Acul mic și Acul mare, să facă și să desfacă, cu iglița, noduri de in, să albească firul de cânepă în gerul bobotezei, să țeasă la război, iarnă de iarnă, cele mai frumoase „macate” din sat, cele mai elegante „velințe” pe care le-am văzut vreodată…
Iile cusute de țața Ioana, purtau în șerpuirea modelelor înflorate, toată filosofia vieții unui Neam, toată iubirea Țăranului român pentru Pământul său, Apele sale, Cerul său plin cu sfinți…
Fără să-i explice cineva anume arta stilizării până la sacralizarea imaginii, țața Ioana punea din firul borangicului colorat după metodele numai de ea știute, simbolurile vieții în brâuri de trandafiri astfel înfășurați încât, pe toată linia de dungă a brațului cămășii să ai impresia că cineva îți tot învârte un buchet de trandafiri, pentru a-ți atrage special atenția..
La războiul din tindă, Țața Ioana lucra fie cu șase, fie cu douăsprezece ițe, echivalentul a șase ori douăsprezece „spete” de care atârnau călușeii trași miraculos de țața Ioana cu picioarele, într-un joc absolut sfințit…
Să joci călușeii celor douăsprezece „spete” era mai mult decât un spectacol, era o magie prin care, țața Ioana, „analfabeta” aducea florile câmpului din țarină pe macatul ce i se înfășura ușor pe tamburul de sub piept…
Țăranca română autentică, Țața Ioana știa pe de rost Acatistul Maicii Domnului(Buna vestire), știa la fel de bine versete întregi din Matei, Marcu, Luca și Ioan, știa mai toate pildele Mântuitorului, cunoștea rostul fiecărei sărbători din Calendar, ținea cu stoicism fiecare post din an, ne oferea cele mai gustoase gogoși când îi cântam de anul nou „Steaua sus răsare” și avea pentru fiecare femeie ce-i trecea pragul o vorbă bună, un îndemn la supușenie față de „vrerea lui Dumnezeu”, un îndemn la credință și la demnitatea noastră de români!
La cei 80 de ani ai săi, țața Ioana arăta ca o sfântă din Icoanele noastre mai vechi, înaltă, uscată, cu obrazul încă neted, cu părul mai alb ca inul pe care-l albea în gerurile lui Ianuarie…
Ia ei, fusta și fota din față, „cârpa” ce-i acoperea părul, mai ales atunci când duminică de duminică pleca spre Biserică, făceau din țața Ioana modelul fiecărei femei din Satul meu, modelul de Mamă, de Bunică, de Străbunică…
Fără să știe carte, știa mai multă carte decât mulți dintre cei ce știau să citească, fără să studieze pictura, picta cu Acul cele mai frumoase tablouri pe pânză, fără să treacă pe la Școala de popi, ne spunea cu precizie mai toți Psalmii lui David…
Dincolo de greutățile vremurilor, chiar peste vremuri, Țața Ioana a rămas prototipul femeii românce primordiale, a țărăncii deștepte, instruite prin muncă, simț și demnitate, în pronaosul Bisericii din Sat…
Să te ferească Dumnezeu să o fi auzit pe țața Ioana cum își jelea morții din familie…
Cu glasul scăzut, cu frânturi de vorbe adunate din frumusețea unor trăiri unice, cu lacrimi multe, atât de multe că sub crucea mortului rămânea mereu o „baltă” de lacrimi, țața Ioana își spunea bucuriile și necazurile zilei, vorbea cu cel plecat dincolo așa cum obișnuise să vorbească cu el în timpul vieții, îi cerea ajutorul, părerea, îi cerea iertare pentru greșeli pe care numai ea știa că le făcuse și-l ruga pe Bunul Dumnezeu să-i ofere, acolo, în Cer, toată iubirea Lui, toată înțelegerea pentru multele neînțelegeri arătate de cel plecat…
În simplitatea ei regală, țața Ioana a fost femeia prin care Dumnezeu ne vorbea tuturor în așa fel încât toți să înțelegem frumusețea pământului pe care călcăm, să ne păstrăm curăția sufletelor într-o lume în care murdăria aproape că ne copleșea, să ne păstrăm bucuria prieteniei dintre noi și să nu ne uităm locul nașterii…
Am făcut ceva studii, am umblat mult prin lumea asta nouă, am colindat prin multe țări, am vorbit cu fel de fel de oameni, dar n-am găsit nicăieri o cultură a frumosului și a demnității umane așa cum am găsit în sufletul simplu, curat și cinstit al țaței Ioana…
Lumea mea este încă legată de lumea ei, țăranul din mine este încă legat de țăranul atât de simplu și de complicat, dacă este nevoie, din care era plămădită și țața Ioana…
Trist, destul de trist, observ că pe lângă mine nu mai sunt astfel de nostalgici și nu ezit să vă întreb:
Chiar ne-am rupt definitiv de trunchiul sănătos și sfânt al Țăranului român?
Nu credeți că uitând cine este țața Ioana, uităm de fapt cine suntem?