Există atâta ură în societatea românească de astăzi: tinerii împotriva bătrânilor, românii împotriva ungurilor sau ţiganilor, românii din ţară contra celor din afara ei, salariaţii din mediul privat contra bugetarilor, „deştepţii” contra proştilor…Ura prezentă s-a extins asupra trecutului, contemporanii îi urăsc pe oamenii de demult, morţi şi deveniţi oale şi ulcele, se luptă cu statuile…
Din păcate, ura aceasta s-a acutizat în ultimele luni aproape peste tot în lume. Cine şi-ar fi imaginat vreodată că statuile lui Cristofor Columb, Cervantes sau Voltaire vor fi distruse sau profanate? În anumite zone ale Globului, ura prezentă s-a extins asupra trecutului (care, bun sau rău, nu mai poate fi schimbat de nimeni!), oamenii de azi îi urăsc pe oamenii de demult, morţi şi deveniţi oale şi ulcele, oameni care vor fi greşit – căci cine nu greşeşte pe lumea asta? – dar care au şi construit, au inventat, au descoperit, au lăsat opere durabile. Lupta contemporanilor cu statuile este semn de mare pauperitate intelectuală, de lipsă de cultură, de clar infantilism, de pierdere a limpezii judecăţi. Evident că şi noi, românii, avem urile noastre, istorice şi actuale, fiindcă trăim printre oameni şi nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin. Suntem şi noi, pe fondul slabei pregătiri pentru viaţă şi al educaţiei precare, supuşi manipulării. Această manipulare se pliază bine şi pe prejudecăţile noastre istorice, care, însă, nu sunt mai grave decât realităţile similare ale altor popoare. În plus, în vreme de criză, era aproape inevitabil să se dea vina pe cei mai slabi, pe străini, pe „bogaţi”, pe oculta mondială, pe masoni sau pe „proşti”.
Ungurii au un guvern care apără interesele cetăţenilor şi etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene.
Când se creează o psihoză privind un pericol de moarte, apare şi lozinca: „Scapă cine poate!”. De putut, pot tinerii şi maturii, nu bătrânii care şi-au trăit traiul. Cu ungurii este o altă poveste, veche şi adâncă, derivată din diferendul nostru istoric. Ungurii au un guvern naţionalist, care apără interesele cetăţenilor şi etnicilor unguri, sfidând regulile Uniunii Europene. Prin urmare, unii ne îndeamnă să-i invidiem şi chiar să-i urâm. Nu-i vorbă, ne dau şi ei, fruntaşii unguri, destule motive de antipatie, sfidând România, vorbind mereu de Ungaria Mare, de „Bazinul Carpatic”, ca patrie a lor originară, unde pot acţiona ca vodă prin lobodă. Ţiganii sunt „de-ai noştri” de o istorie întreagă (sute de ani i-am ţinut ca robi), dar colindă lumea şi se dau români când au interesul s-o facă (zicem noi), unii cerşesc, alţii nu respectă regulile, se războiesc între ei pe clanuri etc.
În societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile
Românii plecaţi în afara Ţării[1] au fost demonizaţi pe vremea comunismului, ca fiind „transfugi trădători”, iar această percepţie nu a dispărut încă, chiar dacă nu mai mâncăm în ţară salam cu soia (mâncăm E-uri pe pâine – n.r.). Ni se repetă zilnic că România este una dintre cele mai corupte ţări din lume. Pe fondul acesta, este normal ca românul de rând, bugetar şi sărac, să creadă că privaţii s-au îmbogăţit prin fraudă, că au supt sângele poporului… Dincolo de aceste constatări ale mele, în societatea românească există un cadru favorabil manifestării urii de toate felurile. Dacă, însă, comparăm scenele publice din alte societăţi, atunci nu trebuie să ne turnăm de pomană cenuşă în cap. Nu suntem noi campionii urii! Ceea ce nu înseamnă că nu se cuvine să devenim mai maturi şi mai responsabili, mai generoşi şi mai buni.
Momentul 1989 ne-a oferit şansa să fim liberi, dar libertatea venită prea brusc ne-a ameţit şi nu am ştiut ce să facem cu ea.
Ministerul Educaţiei Naţionale este contestat, iar educaţia, în general un domeniu neglijat de statul român postdecembrist indiferent cine a fost la putere. Noi am avut în ţară, vreme de peste patru decenii, un regim comunist care a controlat totul, inclusiv educaţia. Deranja mult mai ales controlul acesta de partid şi ideologizarea unora dintre discipline. Eram setoşi de libertate, iar momentul 1989 ne-a oferit şansa de a fi liberi. Libertatea aceasta, venită prea brusc, ne-a ameţit şi nu am ştiut ce să facem cu ea. Am vrut să schimbăm repede totul, şi pe cele rele şi pe cele bune. Ministerul educaţiei nu are cum să fie simpatizat, fiindcă el a fost – în mintea publicului – cauza schimbărilor rapide şi, în mare parte, fără noimă. S-au schimbat şi miniştrii la fiecare câteva luni, ducând funcţia de ministru în derizoriu. Reformarea, cel puţin cu numele, a devenit continuă.
Banii investiţi în educaţie sunt secretul prosperităţii viitorului.
Neglijarea de către toţi liderii politici a educaţiei şi cercetării – dotate cu cele mai mici bugete – a fost şi este o eroare strategică, o cauză principală a crizei prin care trece ţara. O ţară puternică, civilizată şi conştientă alocă procentaje substanţiale din buget educaţiei, cercetării şi sănătăţii. Dar şi ţările cu nivel de trai mediu sau scăzut, care s-au ridicat în timp scurt, au avut o strategie bună pentru educaţie, nu s-au zgârcit cu aceste domenii capitale pentru viitor. Banii investiţi în educaţie nu aduc profit imediat şi palpabil, dar ei sunt secretul prosperităţii viitorului. O mare parte din mojiciile pe care le trăim astăzi în viaţa cotidiană se datorează lipsei de cultură generală şi de pregătire de specialitate serioasă. De aceea, avem în România oameni cu „meseria” de politician, ceea ce este absurd …
De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiţie pentru succesul în viaţă este munca onestă.
Oricât de rău ar fi fost comunismul, a ridicat o pătură de intelectuali care erau convinşi de mici, din familie şi din şcoală, că nu poţi reuşi în viaţă fără carte. Pentru mine, învăţătura (organizată sau individuală) a fost o obsesie. De mic mi s-a inoculat ideea că singura condiţie pentru succesul în viaţă este munca onestă. Cu excepţia unor lideri de partid semianalfabeţi şi aroganţi (care erau câteva sute, poate două-trei mii), atunci erau promovaţi în funcţii administrative oameni cu rezultate foarte bune la învăţătură, care se bucurau de respect în grupul lor şi care înfăptuiseră ceva în viaţă, în meseriile lor. Evident, nu erau cu toţii savanţi, dar erau oameni de valoare mulţi dintre ei. De aceea, o societate strâmbă, adusă la noi pe tancurile sovietice, a şi putut dura aşa de mult. După 1989, democraţia a însemnat, pentru unii, şi libertatea de a fi analfabet, prost, tupeist, agramat, dar aflat la putere. Oamenii trebuie să trăiască toţi pe lumea asta, indiferent de nivelul de inteligenţă şi de pregătire, dar dacă lăsăm să ne conducă cei cu 3,60 la bacalaureat vom ajunge cu toţii o societate de nota 3,60. Necazul este altul şi este grav: conducerea politică şi-a pierdut în asemenea măsură încrederea românilor, încât cei buni nu se mai avântă în luptă, nu mai vor să conducă, nu se mai înscriu în partide şi nu mai participă la alegeri. Şi nu vorbesc de generaţia mea, care şi-a cam trăit traiul, ci de tineri, de tinerii talentaţi şi blazaţi, care nu mai cred că se pot realiza în România. Aici, generaţia „bătrânilor” are, totuşi, un rol important, anume acela de a-i convinge pe tineri să nu dispere, să aibă încredere în virtuţi şi în valori, să lupte, în ciuda descurajării, pentru poporul acesta şi pentru România.
Academia Română a elaborat acum câţiva ani un program de ţară, în patru volume, pe câteva mii de pagini – puncte de vedere legate de educaţie, de mediu, de calitatea vieţii, de efectele crizei actuale etc.
Academia Română se implică zi de zi, de peste 150 de ani, în procesul de reformă a învăţământului şi în cel de schimbare a mentalităţilor, de modernizare, numai că nu este întotdeauna ascultată. Sunt, din păcate, români – „educaţi” în forma descrisă mai sus – care cunosc mai bine Academia lui Hagi sau Academia de Poliţie decât Academia Română, cel mai important for de consacrare intelectuală din această ţară, din care au făcut parte Ion Heliade Rădulescu şi Timotei Cipariu, Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, Henri Coandă şi Grigore Moisil, Lucian Blaga şi David Prodan. Academia a elaborat acum câţiva ani un program de ţară, în patru volume, pe câteva mii de pagini (cu o sinteză a acestor volume, pentru cei care citesc mai puţin sau care înţeleg mai repede), dar nu prea are ecouri ale acestui efort ştiinţific. Asta nu înseamnă că rămânem pasivi. Aproape săptămânal trimitem expertize ale noastre forurilor politice, puncte de vedere legate de educaţie, de mediu, de calitatea vieţii, de efectele crizei actuale etc.
Din necunoaşterea istoriei s-au născut monştrii care se războiesc azi cu romanele şi cu statuile, cu monumentele şi cu filosofii.
Istoria, ca disciplină şcolară, nu are nu renume bun. „Toceala” de date şi fapte, practicată de unii elevi pe vremuri, prin obligaţii impuse de profesori care se credeau zei şi care puneau accent pe memorare mecanică, nu a fost de bun augur. În plus, istoria a fost şi printre materiile politizate înainte de 1989, cea ce i-a înrăutăţit percepţia. Numai că istoria nu înseamnă nici toceală şi nici politică, ci ea este viaţa oamenilor. Pe lumea asta, de când există ea, sunt mai mulţi oameni morţi decât vii, dar morţii au fost şi ei vii şi au construit lumea. Dacă îi ignorăm şi îi dispreţuim, ne nimicnicim pe noi înşine, ne declarăm singuri nevrednici. Din necunoaşterea istoriei s-au născut monştrii care se războiesc azi cu romanele şi cu statuile, cu monumentele şi cu filosofii. Istoria naţională nu înseamnă extremism, ci viaţa părţii noastre de lume. Dacă nu ştim viaţa părţii noastre de lume, cum putem să înţelegem şi să iubim lumea în ansamblul ei? Prin urmare, istoria trebuie să aibă în orice loc de pe pământ locul ei ca disciplină şcolară şi ca segment al educaţiei. Dar nu se mai poate istorie ca în secolul al XIX-lea, cu profesori care dictează lecţii, care scriu câte un cuvânt cu creta la tablă, care aduc câte o hartă sub braţ şi care au satisfacţia să-i prindă şi să-i „ardă” pe elevii care nu ştiu anii de domnie ai vreunui prinţ anonim … S-au dus vremurile acelea! Avem nevoie de profesori mobili, moderni, mobilaţi la minte, care să ştie că aleagă din trecut (nu se poate studia totul!) firescul vieţii, elementele perene, etern umane, care ajută să meargă lumea mai departe. Dacă istoria înseamnă viaţă, atunci ea trebuie să fie fireasca precum viaţa.
Patriotismul se sădeşte greu şi rodeşte şi mai greu. S-a creat o prăpastie între bunicii albiţi de ani şi de poveri şi nepoţii lor.
Sentimentul patriotic este o trăire delicată şi discretă. El trăieşte în suflete. Îl compromitem uşor dacă devenim aroganţi. Dragostea de locul de naştere a noastră, a părinţilor, a bunilor şi străbunilor (sentimentul patriotic este unul de dragoste!) se naşte treptat, prin educaţia din familie şi din clasele primare. Dacă eşti fericit în familie, dacă părinţii se înţeleg între ei şi dacă te răsfaţă din când în când bunicii, atunci nici nu este nevoie de vorbă lungă. Un vers de doină, un sunet de fluier, o poveste cu Făt-Frumos, o pară pârguită din pomul livezii de la ţară, o unduire de fată îmbrăcată cu ie, o frunză ruginită, căzută pe trotuar toamna devreme sunt adesea îndeajuns ca să ne creeze rădăcini şi să ne dea avântul de a cunoaşte lumea, de a înţelege piramidele, de percepe un templu grec sau de a ne bucura de basmele lui Ispirescu. Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înţelege şi iubi patriile altora. Patriotismul acesta, perceput de mine ca dragoste, se sădeşte greu şi rodeşte şi mai greu. Din păcate, azi s-a creat o cezură, un fel de prăpastie între bunicii albiţi de ani şi de poveri (plini de prejudecăţi, zic unii) şi nepoţii lor internauţi (impulsivi şi nerăbdători). Întotdeauna au fost conflicte între generaţii, dar a biruit mereu buna înţelegere. Prăpastia se va putea umple cu înţelepciunea bătrânilor, cu setea de nou a tinerilor şi cu munca stăruitoare a maturilor. Toţi oamenii au nişte datorii faţă de comunitate. Dacă ne înţelegem fiecare „datoria vieţii noastre”, nimic nu este pierdut, deşi avem uneori impresia că am rătăcit calea.
Persistenţa obstinată pentru critică a condus la denigrare Ţării pe aproape toate planurile.
Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în care mulţi îşi vorbesc de rău Ţara, îşi dispreţuiască Neamul şi se dispreţuiesc pe ei înşişi. Românii au avut aşteptări disproporţionat de mari după 1989, sperând că, în timp foarte scurt, va curge pentru toţi lapte şi miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice şi cine să asculte? Puţinii oameni sceptici sau realişti care au atras atenţia că lumea noastră nu se va schimba de la sine şi nici în câţiva ani, au fost ironizaţi, discreditaţi, uitaţi. Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat că critică ţara, era declarat trădător şi era pedepsit. România trebuia să fie atunci slăvită „în vers şi cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut imaculat, cu prezent prosper şi cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa românilor şi a ţării lor – venite deopotrivă din interior şi din exterior – au fost legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistenţa obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.
În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare, pricinuite – se spunea complet greşit, de naţiuni orgolioase şi dominatoare – au apărut mulţi „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă stângă şi de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni absolut identici, obedienţi, cu minţile spălate, un fel de roboţi umani, nu este nouă, dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând, needucat. Anumiţi intelectuali de mare valoare şi cu priză la public au fost atraşi – cu metode multiple, în funcţie de convingerile şi de slăbiciunile fiecăruia – de partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai naţiunilor au marşat prea mult, exagerând şi s-au umplut de ridicol. Alţii, convinşi de legitimitatea valorilor naţionale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse, marginalizaţi, jenaţi de spectacolul trist al lumii.
Dincolo de toate aceste sinuozităţi, românii nu pot să fie obligaţi de nimeni să-şi vorbească de bine ţara şi poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinşi singuri că se poate trăi şi în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toţii, că secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferinţele ţinute la televizor, online, discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „ţărişoară” îi mai pot impresiona pe unii, dar nu conduc la binele ţării. Mulţi ne batem cu pumnul în piept ca patrioţi, îi declarăm eroi şi martiri pe anumiţi antecesori, stabilim zile de sărbătoare în memoria strămoşilor şi a evenimentelor marcante din trecut, dar nu facem nimic practic pentru prezent, nu ne creştem cum se cade copiii, nu sădim un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniţi să muncim. Vrem să câştigăm bani buni pe muncă puţină sau fără muncă, să fim toţi manageri şi să lucrăm în multinaţionale. În general, românii se supraapreciază şi aşteaptă de la Ţara Românească răsplăţi nu în funcţie de realitate, ci de ficţiunea în care unii trăiesc. Alţii ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios şi ne plângem că acesta nu este cunoscut. Viaţa politică a fost acaparată, în parte, de arivişti, iar o parte din tinerii talentaţi ai ţării îşi iau lumea în cap, punându-se în serviciul altor patrii şi altor forţe.
Educaţie pentru locul natal se face prin toate materiile şcolare.
Educarea românilor pentru dragostea de Neam şi Ţară se realizează greu în mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face. Ea trebuie făcută fără lozinci, fără discursuri sforăitoare, fără mustrări şi apostrofări. Românii trebuie lăsaţi să se convingă singuri că au nevoie şi ei (ca oricare popor) de o ţară, adică de o casă şi că prosperitatea acestei case depinde, în primul rând, de ei. Familia şi şcoala au un rol hotărâtor în educaţie. Dar educaţia acesta trebuie să fie una făcută din convingere, lin, „ca vântul ce-adie pe poteci”. Educaţie pentru locul natal se face prin toate materiile şcolare. Este de ajuns ca la Fizică să fie pomeniţi Aurel Vlaicu şi Henri Coandă, la Ştiinţele Naturii Emil Racoviţă şi George Emil Palade, la matematică Grigore Moisil şi Solomon Marcus şi câţi alţii! Din anumite prestaţii publice, elevii şi studenţii înţeleg că toţi românii din România au fost, sunt şi vor fi proşti. Ca să se poată schimba ţara în bine – mă îndoiesc că dorim cu toţii asta! – nu avem altă soluţie decât s-o iubim.
Să dăm Ţării ceea ce se i se cuvine, atât cât putem fiecare!
Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune şi încredere, iar acestea nu se pot manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Ţara este realitate şi ideal în acelaşi timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă Ţara, ci ce i-am dat noi Ei[2]. Eu aş adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, şi ce ne-a dat nouă ţara, însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm şi noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem fiecare. Ca să fii patriot este de ajuns să-ţi faci datoria acolo unde eşti pus: dacă eşti elev, să înveţi sârguincios, dacă eşti profesor, să ţii lecţii bune, dacă eşti hornar, să cureţi cinstit hornurile, dacă eşti contabil să faci calcule corecte etc. Nu să facem de toate şi să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, ţara va fi mai bună pentru locuitorii ei şi tot mai mulţi români vor ajunge s-o respecte şi s-o iubească.
Notă – Adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Liviu Man de la Gazeta de Cluj
[1] Urmare a efectui de turmă, în mod frecvent şi total greşit, pentru românii plecaţi în afara graniţelor României mass-media, dar – regretabil – şi mulţi intelectuali luaţi de val folosesc cuvântul diaspora, care, conform DEx, defineşte: „Totalitatea comunităţilor evreieşti dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului şi alungării populaţiei de către Nabucodonosor II, regele Babilonului”. Sunt românii evrei? Suplimentarea trasă de păr cu semnificaţia – Grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine a fost implementată „tacit”, pe parcurs, la comanda politică a sinistrului cominternist Silviu Brucan (alias Samuel Bruckner supranumit şi „Oracolul din Dămăroaia”) -, asemenea încercării de înlocuire a cuvântului corect – ţigan (chipurile peiorativ) cu cel incorect – rrom. Urmările – au dovedit a fi dezastruoase nu doar prin nerespectarea adevărului, ci prin consecinţe – n.r.
[2] Lui John Fitzgerald Kennedy i se atribuie în mod greşit fraza: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea !”. În discursul său, preşedintele american l-a citat (fără a-l menţiona) pe poetul-filosof libanez Khalil Gibran (1883-1931), care a scris fraza într-un articol publicat în care îi susţinea pe patrioţii libanezi în lupta lor împotriva dominaţiei Imperiului Otoman – n.r.
Sursa: Revista Art-Emis