Când avea 4 ani, părinții lui divorțează. O traumă pentru orice copil. Dar imediat vine următoarea, și mai dură: părinții decid rapid să-și refacă viața, fiecare dintre ei se recăsătorește, iar pe el îl dau spre adopție, deși nu erau tocmai săraci, erau din mica burghezie.
Asta a fost trauma lui fundamentală, care l-a urmărit toată viața: credința că e un copil nedorit/neiubit.
Ulterior, părinții lui adoptivi mor și el e redat părinților biologici: trăiește când în noua familie a lui taică-su, când în noua familie a maică-sii. Dar nu foarte mult, fiindcă părinții decid să-l trimită la internat – lucru care îi întărește convingerea, oricum deja solidă, că e un copil nedorit, că părinții îl consideră un rebut de care vor să scape.
La internat, evident, devine un copil-problemă, cu un comportament antisocial: bate, minte, înjură, își sfidează profesorii, fură. Așa că începe să treacă dintr-un internat în altul, fiind constant exmatriculat și ulterior trimis într-un nou internat. Până la 14 ani, când părinții decid că e needucabil și îl scot definitiv din sistemul de educație.
Soțul maică-sii îl ia ucenic la delicateseria lui. Dar lucrurile nu se îmbunătățesc. Vecinii îl știu de tânăr-problemă: bea, se bate prin baruri, organizează petreceri/orgii, ba chiar se pare că intră în contact cu lumea interlopă.
La 17 ani, din disperare, se înscrie voluntar în armată. Fiind minor, armata are nevoie de acordul părinților, care îl dau. E, pentru el, a treia dovadă că e o persoană nedorită și neiubită, de care părinții vor constant să scape.
În armată, face ce știe: fură. E prins și i se dă de ales: fie e lăsat la vatră, fie merge într-o zonă de război. Alege războiul. Acolo, pentru prima oară, găsește o familie: onoarea, drapelul și camaraderia. Dar chiar și așa continuă să facă ce știe, și prin urmare aniversarea de 20 de ani îl găsește într-o închisoare militară, ispășind o pedeapsă.
După ce e lăsat la vatră, ajunge să trăiască într-un mediu de hoți, prostituate și gigolo, fiind protejatul personal al „unui homosexual pe nume Carlos”. E deja până-n gât în lumea interlopă și e fascinat de ea: îi plac onoarea ei, solidaritatea și legea tăcerii. După armată, e a doua lui familie.
Fiindcă era frumușel-foc, prostituatele îl îndrăgesc și-i oferă cazare și masă. După toate probabilitățile, se pregătea să devină pește.
E salvat din lumea asta de 2-3 femei consecutiv. Și nu vom ști niciodată cât din salvările astea sunt salvări autentice, întreprinse de femei bine intenționate, și cât sunt abuzuri norocoase pentru el. Nu vom ști nici cât din toate astea au fost abuzuri reciproce.
Ghemul ăsta de traume, abuzuri și orori devine, în cel mai improbabil mod cu putință, acel personaj public extraordinar de talentat și care ne va fascina decenii la rând, cunoscut sub numele de Alain Delon.
E formidabil că omul ăsta n-a devenit psihopat sau criminal în serie și că a funcționat cât de cât rezonabil până la sfârșit. Misoginismul privat și naționalismul și șovinismul exhibate public sunt nimic prin comparație cu oroarea care-ar fi putut deveni. Actoria (deci arta) și iubirea publicului l-au salvat, în bună măsură, de răul pus în el de părinții lui.
Acum durerea a luat sfârșit.
