http://impact-est.ro/wp-content/uploads/anunt-nou.jpg
logoImpact EST anul XXII – 2022, nr. 926 - 30.11.2022

Unul dintre cele mai importante evenimente ale anului 2022, cu mult peste nenorocitul război din Ucraina sau alegerile americane, a fost Congresul Partidului Comunist Chinez. Acesta a trasat liniile de mişcare ale politicii chineze în următorii ani din Secolul Asiei, în condiţiile în care, fără îndoială, China este principalul candidat la poziţia de superputere globală. Formulat în stilul sofisticat al discursului politic cu specific chinez, bogat în metafore şi maxime, mesajul Congresului, spre a fi bine înţeles, trebuie citit în cheie chinezească, iar nu cu ochelarii euro-atlantici.

1999: O ÎNTÂLNIRE CU VICE-PRIM MINISTRUL CHINEZ QIAN QICHEN

În 1999, cu prilejul unei vizite private pe care o efectuam la Beijing, am avut o lungă şi foarte interesantă discuţie cu domnul Qian Qichen, vice-prim ministru şi ministru al afacerilor externe al Republicii Populare Chineze, membru al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez. Un fin evaluator al situaţiei internaţionale şi un şef vizionar al diplomaţiei chineze, cu care anterior, în 1997, avusesem ocazia să mă întâlnesc în calitate de ministru de externe al României. În 1999 demisionasem deja din Guvernul român, iar invitaţia făcută mie de a vizita China nu putea fi interpretată altfel decât ca semn al respectului, simpatiei şi interesului pentru mine, dar mai ales, pentru ţara mea şi poporul român.

Ministrul chinez ajunsese la Beijing cam în acelaşi timp cu mine, el venind de la New York, unde participase la sesiunea Adunării Generale a ONU. Era la puţine zile după ce NATO bombardase Belgradul; prilej cu care fusese lovită şi clădirea Ambasadei R.P. Chineze în Iugoslavia. În replică, populaţia chineză revoltată mânjise cu cerneală zidurile Ambasadei SUA de la Beijing.

În acest context, distinsul interlocutor mi-a povestit că pe drum, făcând escală la Londra, a primit, din partea Premierului britanic Tony Blair, invitaţia neaşteptată de a avea o întrevedere la Downing Street 10. Oferta a fost refuzată pe motiv că ministrul chinez se grăbeşte să se întoarcă acasă. Acesta a precizat, însă, că dacă primul ministru doreşte să îl vadă se pot întâlni pe aeroport în pauza dintre zboruri. Aşa se face că Tony Blair a venit pe aeroport, unde s-a văzut că scopul său era acela de a-l convinge pe înaltul reprezentant al Chinei că bombardarea ambasadei chineze nu fusese intenţionată, ci doar o eroare cauzată de utilizarea unor hărţi nepotrivite de către pilotul bombardierului implicat în operaţiune. „Am mulţumit pentru informaţie şi m-am prefăcut că o cred, dar nu am crezut un cuvânt din ea.” – mi s-a confesat gazda.

China ştia că operaţiunea militară a NATO (mai exact a SUA) fusese deliberată şi că ea era menită a fi un avertisment adresat guvernului chinez care decisese să adăpostească în subsolul clădirii respective nişte unităţi operative ale serviciilor de informaţii iugoslave. Ceea ce era perfect legal, dar arăta Occidentului euro-atlantic interesul puterii globale emergente chineze de a juca un rol în Europa de Sud-Est, la concurenţă cu ambiţiile puterilor americane şi vest-europene. Pentru Washington, care tocmai savura unilateralismul, aşa ceva era inadmisibil.

Pe atunci lucrurile nu îmi erau la fel de clare ca acum, dar, pe baza aceea ce putusem intui, la întoarcerea în ţară am scris un articol în care, spre mirarea multora, susţineam că în Balcanii de Vest are loc prima confruntare de după Războiul Rece între SUA şi China; o confruntare prefigurând o rivalitate strategică cu potenţial de escaladare în anii următori, pe măsură ce puterea economică şi militară chineze se consolidau. Istoria a confirmat.

ALTERNATIVA STRATEGICĂ ÎN ANALIZA CONDUCERII CHINEZE

Partea cea mai interesantă a discuţiei cu vice-premierul chinez a privit descrierea concursului dintre curentele de gândire strategică din conducerea Partidului Comunist Chinez.

La nivelul cel mai înalt al planificării politice chineze era un grup care considera că mai întâi trebuie obţinută supremaţia Chinei în lume pe plan economic, pentru ca abia apoi China să se ocupe de creşterea puterii ei militare. O asemenea succesiune a etapelor ar fi permis şi rezolvarea marilor probleme sociale care, în condiţiile sărăciei prezente în vestul ţării, menţineau statul chinez în categoria celor în curs de dezvoltare. În plus, decalajul între calitatea vieţii din estul Chinei şi a celei din vest, lăsa loc ameninţării cu nemulţumiri şi tensiuni sociale care ar fi trebuit tratate înainte ca R.P. Chineză să se manifeste ca o putere cu aspiraţii şi misiuni globale. În fine, potrivit acestei concepţii, dezvoltarea economică mai era necesară şi pentru a facilita reunificarea (era avut în vedere Taiwanul) şi consolidarea unificării statului (erau avute în vedere Hong Kong şi Macao), formula „un stat două sisteme” neputând rezista în condiţiile în care performanţele economico-sociale ale celor două sisteme erau net diferite.

În confruntare cu acest grup se găsea un altul care considera că statul chinez nu poate progresa decât dacă în prealabil câştigă cursa geopolitică cu marii actori globali, ceea ce făcea necesar ca înainte de dezvoltarea economiei să treacă întărirea puterii militare. În măsura în care acest punct de vedere ar fi avut câştig de cauză, spunea dl. Qian Qichen, rezolvarea problemei decalajelor în calitatea vieţii, cu tensiunile sociale aferente, ar fi trebuit amânată, ceea ce ar fi atras după sine o înăsprire a regimului libertăţilor civile şi nevoia de a exporta crizele interne printr-o politică externă militarizată, adică războinică, agresivă.

Presiunile exercitate de Occident asupra Chinei, embargourile prin care se încearcă sancţionarea politicii sale interne (printre acestea era şi embargoul privind exportul de tehnologie militară avansată occidentală în China, pe care ulterior, în calitate de europarlamentar, aveam, fără succes, să fac eforturi de a-l ridica), ideologizarea raporturilor internaţionale, încurajarea independentismului taiwanez şi altele asemenea suflau vânt în pânze celei din urmă orientări, orientarea pro-militară. Interlocutorul meu era convins că această orientare se va arăta a fi atât în detrimentul Chinei cât şi a comunităţii internaţionale.

Pornind de la această observaţie, vice-premierul chinez credea că, în loc să trateze China de pe poziţia arogantă a unui hegemon global, SUA ar fi fost mult mai inspirată dacă ar fi cooperat cu ea spre a defini o nouă ordine mondială multipolară. Modelul viitoarei ordini, al viitoarei arhitecturi de securitate globală, îmi spunea dl. Qian Qichen, nu depindea de modelul relaţiilor ruso-chineze (în acel moment, spre deosebire de trecutul din perioada sovietică, bune), ci de modelul relaţiilor chino-americane. Deşi nu a precizat lucrul acesta, am dedus că modelul din urmă şi pe cale de consecinţă cel al securităţii globale ar fi putut fi unul bazat pe recunoaşterea interdependenţelor şi a caracterului indivizibil al securităţii, pe solidaritate şi cooperare, pe respect reciproc, pe admiterea diversităţii culturale şi pe renunţarea la războiul ideologic, sau unul al confruntării, bazat pe echilibrul terorii şi ghidat de regulile jocului de sumă nulă.

În finalul discuţiei noastre am fost întrebat dacă este adevărat că sunt preşedinte al unui Comitet de lucru româno-american (era vorba despre Comitetul de acţiune pentru parteneriatul strategic SUA-România pe care îl co-prezidam cu fostul Secretar american al apărării, William Perry). Primind confirmarea mea, dl Qian Qichen mi-a spus: „Atunci vă rog să transmiteţi prietenilor dvs americani că, din punctul nostru de vedere, relaţiile dintre China şi SUA se află la un nivel foarte scăzut, dar sub acest nivel nu vor mai coborî.”

Era o formulă extrem de subtilă de a face ştiut pentru cei care aveau urechi de auzit că liderii chinezi preţuiesc atât de mult importanţa relaţiei chino-americane încât se vor asigura că ea nu va ajunge sub un anumit nivel de minimă comunicare şi cooperare, indiferent cât vor mai călca americanii cu cizmele în oalele chineze. Am înţeles perfect că nu era vorba nici de subordonare nici de resemnare, ci de pragmatism şi de realism. Rămânea ca şi partea americană să înţeleagă bine mesajul şi să îşi definească un comportament optim în consecinţă.

2022: DUPĂ DOUĂ ZECI DE ANI

Au trecut exact douăzeci şi trei de ani de la întâlnirea relatată mai sus. Ea m-a ajutat, alături de multe alte întâlniri cu alţi lideri chinezi sau cu chinezii de rând, să înţeleg viziunea Chinei asupra viitorului său şi al lumii. Prin prisma acestei înţelegeri am încercat să citesc şi mesajele recentului Congres al Partidului Comunist Chinez.

Primul mesaj care trezeşte atenţia este acela potrivit căruia China îşi asumă responsabilitatea de a participa la definirea unei noi ordini mondiale, evident post americane, care, înainte de toate, se conturează ca înlocuind unipolarismul cu multipolarismul.

Dacă şi SUA ar căuta drumul către multipolarism am putea spune „gând la gând cu bucurie”. Nu este, însă, cazul. Washingtonul nu numai că insistă ca păcii americane să îi succeadă o altă pace americană – pax americana după pax americana, dar este gata să asigure această succesiune manu militari. După ce că se încurcă tot mai tare în viesparul ucrainean din care nu mai ştie cum să iasă (informaţii credibile spun că Preşedintele Biden, în cădere drastică de popularitate, ar fi răspuns printr-o ieşire nervoasă, pretenţiilor Preşedintelui Zelenski la sporirea sprijinului militar pentru Ucraina), anexarea Dombasului de către Rusia făcând încă şi mai dificile viitoarele inevitabile negocieri de pace, după ce că tensiunile armate în strâmtoarea Taiwan au atins cota de alarmă, după ce că aliaţii europeni sunt pe punctul de a se revolta împotriva războiului economic conceput de SUA nu doar contra Rusiei, ci şi a UE, Casa Albă mai anunţă că are pe masă soluţia militară pentru a anihila proiectele nucleare ale Iranului. Aceasta în timp ce vechiul aliat turc îşi declină autonomia strategică iar aliaţii arabi producători de petrol (Arabia Saudită, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite) sunt ameninţaţi cu măsuri de retorsiune după ce au refuzat să se alăture SUA în războiul nedeclarat, dar real, cu Rusia.

Pe un atare fundal, conform principiului acţiune-reacţiune (principiul acţiunii reciproce) din fizică, Beijingul anunţă, fapt fără precedent, cel puţin cât priveşte precizia termenilor, că este gata să recurgă el însuşi la forţa armată pentru …a-şi apăra securitatea. Ceea ce înseamnă pentru a duce la îndeplinire proiectele sale naţionale circumscrise de interesele vitale ale naţiunii chineze. Interese care astăzi sunt definite în contextul mondial caracterizat de emergenţa Chinei ca superputere globală, dacă nu neapărat şi de decadenţa SUA (de fapt, singurul domeniu în care puterea americană mai face faţă concurenţei globale fiind cel militar).

Omenirea şi în special marile puteri consacrate în precedentele secole / „ere”, care au aparţinut Europei şi Americii, trebuie să ia act de acest teribil anunţ: în „noua eră” (în „secolul Asiei”) China continuă să dorească pacea, dar nu se mai teme de război. Şi, adaug eu, cu cât războiul Americii din Europa (aşa zisul război din Ucraina, dar care cuprinde prin efectele lui întregul continent european) se prelungeşte, cu atât mai mult teama de război a Chinei se va spulbera, dacă nu cumva se va transforma, ca altădată în Occidentul euro-atlantic, în dorinţă de război.

Preşedintele Xi Jinping a vorbit despre o „nouă eră”, despre „securitate” şi despre … „victorie”. De altfel, cu chemarea la „victorie” s-a şi încheiat Congresul PCC. Criteriul victoriei este atingerea ţintelor propuse. Care ar fi acestea?

În afara tezei deja cunoscute privind continuarea procesului de consolidare a „socialismului cu specific chinez”, putem sesiza patru ţinte: două interne – eradicarea corupţiei şi „întinerirea” (modernizarea); una cvasi-internă – desăvârşirea unităţii naţionale prin transformarea conceptului „unei singure Chine” în realitate palpabilă; una externă sau universală – realizarea noii ordini globale multipolare. Să le luăm pe rând.

ERADICAREA CORUPŢIEI CA REFUZ AL CORPORATISMULUI AMERICAN

Când vorbim despre războiul împotriva corupţiei din China, trebuie să facem o distincţie similară cu cea pe care o fac musulmanii între „micul jihad” (războiul sfânt cu necredincioşii) şi „marele jihad” (războiul sfânt al fiecărui credincios cu sine însuşi).

Pentru chinezi, la fel ca pentru toată lumea, corupţia este transformarea ilicită a averii publice în avere privată. Lupta împotriva acesteia este „micul război cu corupţia”.

Chinezii sunt chemaţi, însă, să se ia de piept şi cu o altă formă de corupţie, considerată a fi mai gravă decât cea manifestată prin diverse forme ale acumulării primitive de capital. „Marele război” este acela împotriva „americanizării” sau, mai general, „occidentalizării” mentalităţii celor care operează în societatea chineză şi în special a celor care sunt jucătorii pieţei. O piaţă ce trebuie să fie, potrivit doctrinei PCC, în acelaşi timp liberă şi temperată, deschisă şi controlată, loc al profitului, dar şi izvor al bunăstării colective.

Nu întâmplător, din conducerea superioară a PCC au fost îndepărtaţi „americanofilii” şi, în general, liderii cu studii în SUA sau în Europa occidentală. În biroul politic se află doar un singur absolvent al unei universităţi britanice, şi acela specializat în ecologie. Cei rămaşi, nu sunt americanofobi, aşa cum pripit unii ar concluziona, ci pur şi simplu sinofili. (Exact ceea ce lipseşte conducătorilor de azi ai României – românofilia.)

Politica de deschidere, iniţiată de Deng Xiaoping, se nuanţează acum pentru a promova o „deschidere selectivă”; selecţia modelelor străine sau a elementelor preluate din acestea urmează a se face după cum ele sunt compatibile sau nu cu „specificul societăţii chineze” tradiţionale, având ca piloni de rezistenţă autoritatea centrală şi egalitatea socială.

Se pare că o ordine internă tradiţional chineză, autoritară şi egalitară, era până nu demult aptă să accepte altoiul ordinii liberale şi inegalitare de tip american, spre a-i oferi Chinei capacitatea de a se manifesta eficient ca actor global. Revoluţia neo-sovietică declanşată de SUA cu scopul de a-şi păstra primordialitatea în ordinea mondială, fie şi cu renunţarea la libertatea comerţului (a se vedea persecutarea şi alungarea abuzivă a marilor firme chineze, precum Huawei, de pe pieţele euro-atlantice, practicile banditeşti ale confiscării, sub pretexte politico-ideologice, fondurilor depozitate de statele euro-asiatice în băncile euro-atlantice, inclusiv cu scopul nedeclarat de a reduce forţat din datoriile Occidentului angajate în Asia) şi la libertăţile cetăţeneşti (a se vedea „teroarea corectitudinii politice”, înlocuirea drepturilor individuale cu aşa numite „drepturi colective” acordate unor minorităţi organizate, de regulă, pe temeiuri împotriva naturii, înlăturarea principiului democratic al respectului pentru decizia majorităţii cu dictatura minorităţii autoproclamate ca purtătoare a progresului), pune modelul de organizare socială chineză în conflict ereditar cu cel american.

Faimosul capitalism de stat, prin care este descrisă adesea China în lumea noastră euro-atlantică, este, de fapt, altceva decât capitalismul de stat occidental. În Europa şi SUA capitalismul de stat presupune tot subordonarea statului faţă de regulile profitului capitalist şi interesele corporaţiilor ca subiecte de drept privat, fie ele având ca acţionar majoritar sau integral statul. Aici statul-acţionar nu este şi agent economic, iar proprietatea de stat asupra capitalului nu este folosită pentru promovarea politicilor macro-economice ale statului (controlul inflaţiei şi şomajului sau ghidajul dezvoltării economiei naţionale).

În China, statul este cel care impune reguli capitalului în considerarea atingerii scopurilor de armonie socială cărora profitul corporatist le este destinat. În capitalismul de stat occidental statul este colacul de salvare al corporaţiilor. În capitalismul de stat chinez corporaţiile trebuie să fie colacul de salvare al statului; cel din urmă fiind reprezentantul, integratorul şi paznicul intereselor sociale naţionale.

ÎNTINERIREA CA MODERNIZARE FĂRĂ OCCIDENTALIZARE

În ceea ce priveşte „întinerirea”, primul gând ne duce la o nouă politică în domeniul natalităţii care să facă din atuul demografic, deja deţinut la scară mondială de China, un atu şi mai mare rezultat din asocierea numărului cu dinamismul juvenil. Lumea nu va fi ocupată de tancurile chineze, ci de călătorul chinez care pe noile drumuri ale mătăsii va duce în valiza sa, pe lângă mărfurile chineze (de la mineralele rare la produsele de înaltă tehnologie) şi cultura chineză, „imperialismul cultural chinez”. Numai atât şi ar fi suficient să ne pună pe gânduri.

Este, însă, mai mult decât atât. Aceasta îmi aminteşte un discurs ţinut de, pe atunci, recentul ales Preşedinte al RP Chineze, realesul de azi, Xi Jinping, la Bruges, în 2013. Am avut onoarea şi şansa de a fi invitat la acel eveniment, despre care am scris la vremea respectivă.

Ceea ce am descifrat din acea expunere, printre altele, a fost teza potrivit căreia o singură Chină există nu numai în spaţiu, ci şi în timp. În acest sens, nu numai Taiwanul este parte a Chinei, ca fapt geografic, ci şi Regatul de Mijloc şi China Kuomintang-ului şi China lui Mao şi China lui Deng etc, ca fapt istoric. Fiecare generaţie de chinezi şi-a adus contribuţia, pe deasupra diferenţelor ideologice şi de regim de guvernare, la ridicarea Chinei şi la măreţia ei, valorificând neîncetat capacitatea ei de a crea valori ale culturii universale pentru a asigura progresul civilizaţiei unui popor care se confundă cu civilizaţia însăşi. De aceea, trecând dintr-o etapă în alta a istoriei civilizaţiei sale, China nu îmbătrâneşte, ci întinereşte. Aceasta cu condiţia ca societatea chineză să rămână unită şi coerentă, precum şi să dozeze perfect raportul dintre continuitate şi discontinuitate. Ceea ce îşi propune să garanteze astăzi o grupare de „mandarini” organizată pe orizontală şi pe verticală sub numele de Partid Comunist; nume păstrat de dragul continuităţii în formă. O formă oferind poporului confortul cutumei, care nu ascunde atât discontinuitatea, ci un progres gradual având viteza reglată în funcţie de mobilitatea conştiinţei sociale.

Această „întinerire” cu specific chinez este în totală contradicţie cu schimbarea ghepardiană impusă de revoluţia neo-sovietică soroşisto-schwabiană transpusă în termenii războiului mondial de establishmentul militarizat de la Washington. Revoluţiei culturale, amintindu-l mai degrabă pe Mao Tse Tung decât pe Jefferson, impuse de o Americă aflată în prag de război civil, China pare a-i opune proiectul unei „evoluţii civilizaţionale”, în care continuităţii i se conferă o valoare mai mare decât discontinuităţii.

Congresul PCC transmite un mesaj foarte clar chinezilor şi lumii: „întinerirea” Chinei presupune adecvarea la exigenţele prezentului, respectiv refuzul de a rămâne prizonierii vechilor forme de socializare cu mentalităţile şi rânduielile lor, dar aceasta se va face într-un proces de continuitate care va transfera şi perpetua esenţa concepţiei chineze despre lume şi viaţă, iar nu prin copierea mecanică a unor modele născute şi crescute în contextul altor culturi. Lumea armonioasă, spre care, potrivit vechii filosofii confucianiste, China a râvnit totdeauna, înseamnă convieţuirea cu aceste culturi străine, iar nu contestarea lor, într-o lume multipolară, bazată pe respectul diversităţii, în care diferenţele culturale se vor asocia cu egalitatea şi libertatea. „Cine acceptă această abordare, bine! Cine nu, se va confrunta cu noi, exclusiv prin mijloace politico-economice, culturale şi demografice, dacă se poate; cu arma în mână, dacă este nevoie.” (Parafraza îmi aparţine).

UNIFICAREA CHINEI

Celelalte două ţinte reliefate de Congresul PCC sunt mai uşor de identificat şi de acea le voi menţiona succint.

În primul rând, este vorba despre transpunerea în realitate a teoriei unei „singure Chine”. Pe scurt, reunificarea cu Taiwanul, cel puţin pentru o perioadă de timp îndelungată în formula „un singur stat, două sisteme”. Ca reacţie la agitaţia geopolitică creată de SUA în Marea Chinei şi la retorica americană referitoare la Taiwan, se pare că rezervorul tradiţional de răbdare chineză s-a golit considerabil. Cu cât politica americană, intenţionat sau din neglijenţă, explicit sau implicit, stimulează independentismul taiwanez, căruia, altminteri, nici un analist politic occidental nu îi acordă şanse de reuşită, cu atât mai mult şi mai periculos pentru toată lumea paşii către recuperarea Taiwanului şi trecerea lui efectivă sub suveranitatea Chinei continentale se precipită. În plus, cândva aproape exclusă, soluţia militară pentru refacerea unităţii naţionale a fost pusă acum pe masa alternativelor aflate la dispoziţia Beijingului.

Departe de a fi stânjenit creşterea puterii militare a Chinei, embargoul instituit în anii 1990 cu privire la transferul de tehnică militară occidentală, a mobilizat China la înarmarea prin forţe proprii. Ceea ce pentru un popor atât de mare şi dotat cu asemenea resurse, gata să îşi ia cu mâna sa revanşa istorică inclusiv prin însuşirea creaţiei intelectuale a foştilor săi opresori fără a se împiedica de lipsa dreptului de autor, nu a fost atât de dificil. În loc să se înarmeze cu asistenţa Occidentului euro-atlantic, China s-a înarmat împotriva lui. Şi chiar dacă armata chineză este şi, probabil, va mai rămâne pentru o vreme în urma celei americane, o posibilă confruntare cu ea nu mai este o simplă bagatelă cu rezultat previzibil. Cu atât mai mult cu cât împotriva sabiei occidentale, China aduce sabia, poate mai mică, unită cu superioritatea morală, cu dreptatea cauzei naţionale. Războiul pentru Taiwan nu este un război al americanului de rând; el este un război al chinezului de rând.

GLOBALIZAREA MULTIPOLARĂ: O ORDINE CU SPECIFIC CHINEZESC

În al doilea rând, mai este vorba despre construcţia ordinii mondiale multipolare. Ceea ce dă aripi Chinei în marşul către asemenea ţintă este tocmai politica greşită a celor care i se opun.

Războiul SUA cu Rusia a împins-o pe aceasta în tabăra chineză; şi încă în poziţia de partener secund. Prăbuşirea economică a UE, sub efectul aceleiaşi militarizări a politicii externe americane, face deja principalele puteri europene să redescopere drumul Beijingului. Germania se pregăteşte să fugă acolo. Franţa şi Italia îi vor urma. Pentru o vreme, nord-estul UE (Polonia şi ţările baltice), jucând totul pe cartea americană (aş zice jucând ruleta rusească cu revolverul american) se vor depărta de China, dar „pântecul moale” al Europei, respectiv Europa de sud-est (din Turcia până în Ungaria, trecând prin Balcani, şi, probabil, ocolind România, exclusiv din vina acesteia) rămâne la dispoziţia Beijingului.

În acest demers global, China se deplasează în consens cu toate celelalte naţiuni având vocaţie de actor global sau capacitatea de a exercita o influenţă relevantă ca actor global, cu excepţia minorităţii reprezentate de SUA şi clienţii săi europeni. Aceasta dă dimensiunea realismului scopurilor politicii externe chineze. Dacă în interiorul Chinei vom vedea cum arată socialismul cu specific chinez, în afară, mai mult ca sigur, vom avea o ordine globală cu specific chinez.

În cadrul Congresului s-a evidenţiat hotărârea Chinei de face din alianţa multivectorială cu Rusia un instrument esenţial al politicii sale externe. Aceasta nu este, însă, doar o coaliţie a contestării, îndreptată împotriva SUA şi NATO, ci una a afirmării concretizată şi instituţionalizată în BRICS şi în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Fără Rusia, o cooperare sino-indiană ar fi greu de conceput. Cu Rusia împreună, drumul Teheranului şi al Ankarei sunt mai uşor de pavat.

Pentru Occident asta plasează în lumină crudă imaginea unei concentrări de putere devastatoare, aptă a-i mătura orice influenţă, odată pusă în mişcare împotriva sa. Cum să aducem înapoi în sticla globalizării, din care a fost eliberată de senilul vrăjitor de la Washington, stihia acestei gigantice coaliţii sino-centrice sau asia-centrice? Iată testul de imaginaţie şi înţelepciune pe care trebuie să îl treacă cât mai curând naţiunile europene, împreună cu sau separat de naţiunea americană.

Într-un recent articol simplificator, partizan şi tezist, George Friedman, dădea următoarei declaraţii aparţinând unui purtător de cuvânt al Congresului CPP, înţelesul acceptării de către China a ordinii mondiale unipolare, precum şi al deciziei Beijingului, chipurile impresionat de demonstraţia de forţă americană făcută în Taiwan, de a se acomoda cu respectiva ordine: „Dacă unul dintre cele mai importante evenimente din relaţiile internaţionale din ultimii 50 de ani este restaurarea şi dezvoltarea relaţiilor China-SUA, de care au beneficiat atât cele două ţări, cât şi lumea, atunci cel mai important lucru în relaţiile internaţionale pentru următorii 50 de ani este că China şi SUA trebuie să găsească drumul potrivit pentru a se înţelege între ele. Cheia pentru ca China şi SUA să găsească drumul potrivit, rezidă în respectul reciproc, coexistenţa paşnică şi cooperarea win-win, propuse de secretarul general Xi Jinping. Interesele comune dintre China şi SUA depăşesc cu mult diferenţele şi o relaţie China-SUA solidă şi stabilă serveşte intereselor comune ale celor două popoare”. „Sfântă” frică a neputinţei, ce frumos ştii să te autoamăgeşti!

În realitate, această declaraţie nu face decât să reconfirme opinia că modelul viitoarei arhitecturi de securitate globală va fi construit pe calapodul relaţiei chino-americane. Dacă în 1973, administraţia Nixon a ştiut să treacă peste prejudecăţile ideologice şi să creeze, pentru următoarea jumătate de secol, în folosul SUA, ca principală superputere mondială, şi al întregii lumi, cu o Chină în curs de dezvoltare, un tip de relaţie caracterizat prin cooperare, respect reciproc şi beneficii mutuale, este de dorit ca administraţiile de azi ale superputerii americane în declin, să găsească o formulă similară pentru următorii cincizeci de ani, de astă dată cu o Chină ajunsă a fi principala superputere emergentă a lumii. Aceasta presupune ca SUA să evalueze corect realitatea raportului de forţe a momentului, precum şi tendinţele acesteia, acceptând decizia istoriei.

Obiectiv vorbind, SUA are interesul să se adapteze exigenţelor chineze şi să construiască împreună cu China soclul viitoarei ordini mondiale. Aceasta înseamnă, înainte de toate, renunţarea la unilateralism, la ideologizarea relaţiilor internaţionale şi la jocul de sumă nulă în domeniul securităţii.

Subiectiv, SUA poate alege, însă, varianta confruntării. Aceasta nu va face pe nimeni să se supună şi nu va confirma unilateralismul lumii, cum crede Friedman, ci va determina ca naşterea multipolarismului să fie mai grea, mai îndelungată şi mai dureroasă, finalul travaliului urmând a consemna trecerea Americii în rândul puterilor regionale, adică al puterilor de rang secund.

Tocmai pentru că nu suntem interesaţi în acest din urmă deznodământ trebuie să-l ajutăm pe partenerul nostru strategic de jure american, să înţeleagă corect mesajele partenerului nostru strategic de facto (cel puţin în planul virtualităţii şi al interesului naţional obiectiv al naţiunii române) chinez, date cu prilejul Congresului PCC. Ceea tocmai am încercat să fac.

Adrian Severin, via solidnews.ro 8 - noiembrie - 2022

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Fostul Grand Hotel,

• Universitatea „Dunărea de Jos” se aruncă la cinci milioane ...

Cumătra lui ZEUS

Alina Grosu era o salariată în compartimentul financiar-contabil al Spitalului ...

O familie de medici

Încă din anul de greaţă 1990 şi până în anul ...