Klaus Werner Iohannis a transformat PNL într-o cazarmă timorată, unde ordinele se execută, nu se discută. Viaţa democratică a celui mai vechi partid din România seamănă, azi, cu o animaţia delirantă a membrilor unei secte fondată în jurul cultului Comandantului Suprem. Cu gândul la sinecura proprie, nimeni din conducerea partidului fondat de Brătieni nu îndrăzneşte să discute liniile strategice greşite impuse de regimul Iohannis: militarism, cezarism, globalism.
Pentru un Plăvan-Suveran îndepărtat de popor şi rupt de realitate, orice discurs naţional şi orice pledoarie vie pentru libertate reprezintă astăzi o erezie. Nici adevărul, nici hărnicia şi nici România lucrului bine n-au prosperat sub regimul Iohannis. Dimpotrivă. Ţara a continuat să fie abandonată de tinerele generaţii care-şi caută peste hotare un trai mai bun.
Iohannis a devenit sinonimul sfidării la adresa omului de rând. În plină epidemie virală, când românii mureau cu miile, Măria Sa flexa o crosă de golf şi îndruga minciuni sfruntate, schiţând zâmbete fade şi debitând eterne platitudini către presa cumpărată sau obedientă.
Nu voi discuta indecenţa unui lider care vizitează obiective turistice (piramidele din Egipt) atunci când cei care-i plătesc salariul n-au parte de tratamente medicale şi nici măcar nişte hapuri de bază. În cuvintele lui Adrian Papahagi, Iohannis s-a dovedit „ahtiat după lux, incapabil să rostească o frază care n-a fost scrisă în prealabil pe hârtie, leneş, autoritar, viclean, răzbunător, meschin, ignorant, cinic, amoral.”
N-am să comentez nici partizanatul strident şi susţinerea fanatică oferită lui Florin Cîţu, pe care nu s-a sfiit să-l umilească după doar câteva luni de mandat. Spun doar atât: K.W.I n-a avut reflexul elementar de-a respecta prevederile Constituţiei României:
• A condus diplomaţia română cu amatorism provincial, neglijând românii din marea Diasporă şi din vecinătatea imediată (Serbia, Ucraina, Ungaria, Republica Moldova), fără să bifeze vreo realizare palpabilă pentru economia, demografia sau cultura naţională.
• N-a catadicsit, de atâtea dăţi, să facă un minim briefing de presă la plecarea sau revenirea în aeroport. Şi-a aruncat, în schimb, paltonul pe capota unei maşini de protocol.
• A refuzat cu abjectă condescendenţă orice dezbatere electorală în anul 2019, când ştim că esenţa democraţiei este dialogul.
• N-a informat poporul român cu privire la acordurile bilaterale încheiate cu alte ţări.
• N-a exercitat niciodată rolul de mediator între partide, încălcând litera şi spiritul Constituţiei.
• A avut mai întotdeauna un program de pensionar care n-a depăşit 1-2 ore de întâlniri protocolare, fără relevanţă pentru frământările românilor.
• Nu şi-a asumat nicio decizie dificilă şi nicio înfrângere evidentă. Dimpotrivă: a demonizat vocile care l-au criticat.
• A sfidat milioane de creştini care s-au dus la Referendumul pentru familie, numindu-i infatuaţi. A îmbrăţişat agenda neomarxistă împotriva convingerilor copleşitoarei majorităţi a cetăţenilor români, care văd în creştinism o busolă morală pentru lumea civilizată.
• A tolerat imixtiunea gravă a serviciilor în viaţa politică a partidelor.
• A aprobat îndatorarea enormă a viitoarelor generaţii, a încuviinţat nepăsător prăbuşirea demografică a României, amânând orice proiect de reformă constituţională şi teritorial-administrativă.
• A privit cu nepăsare la transformarea României educate într-o Românie la „fără frecvenţă.”
• N-a avut niciun obiectiv de ţară, de unde şi bâlbele enorme, la final de mandat, pe tema Schengen.
• A ucis atmosfera de libertate şi dialog democratic în sânul Partidului Naţional Liberal care l-a trimis în două rânduri la Cotroceni.
De aproape zece ani, Klaus Iohannis a transformat lenea în sfidare şi prostia într-o veritabilă politică naţională. Iată de ce cred că, simbolic vorbind, el este groparul democraţiei din România.
