Aș vrea să vă întreb ceva Preasfintite, cine l-a făcut pe om?
– Dumnezeu.
– În acest caz, chiar nu mai avem ce discuta.
Ce-aș putea discuta cu un om care crede că a fost creat de Dumnezeu?! Eventual aș putea să-l întreb dacă este sigur de asta. Să reluăm scenariul.
– Preasfinte, cine l-a făcut pe om?
– Dumnezeu.
– Ești sigur de asta?
– 100 la sută.
– Atunci în acest caz chiar nu mai avem ce discuta. Ce aș putea discuta cu o persoană care spune că a fost creat de Dumnezeu și este 100 la sută convins de asta? Dumnezeu creează numai lucruri perfecte, ori eu mă simt imperfect și asta pentru că nu sunt perfect deloc. Simt ceea ce sunt. Dacă aș fi perfect, nici nu aș dori să fiu fericit. În cazul în care aș fi perfect chiar nici nu aș mai dori să mai văd pe nimeni. Nu aș dori să mă văd nici măcar pe mine însumi. Nu aș mai vrea să-mi amintesc de nimeni dac-aș fi perfect. Nici nu aș mai avea amintiri. Nu aș mai vrea să-mi amintesc nici măcar de mine însumi. Așadar să refacem scenariul pentru că e foarte posibil ca omul cu care vorbesc să aibe niste circumstanțe atenuante.
-Preasfinte, cine l-a făcut pe om?
-Dumnezeu.
-Ești sigur de asta?
-Sută la sută.
-Dar aveți vreo boală cumva? Sau în ultima vreme ați suferit de ceva care ar putea să vă afecteze răspunsul?
– Am fost răcit în ultima vreme, dar sigur asta nu-mi poate afecta răspunsul.
-Dar chiar și așa, în cazul în care ați suferit de o afecțiune minoră cum este o răceală, v-ați luat pastilele la timp?
– Absolut.
– Așadar cine l-a făcut pe om?
-Dumnezeu.
– În acest caz chiar nu mai avem ce discuta, dar chiar nu avem cum să discutam 100 la sută, la modul absolut chiar nu avem ce discuta. Nu vom putea discuta chiar nimic niciodată atâta timp cât vom face amândoi umbră pe planeta. Mai există totuși o curiozitate pe care eventual aș dori s-o clarific. Pentru adevăr oamenii sunt dispuși să sufere. Omul dintotdeauna protejează adevărul chiar și în fața torturii. Chiar dacă pierde totul, omul apără până în clipa dinaintea morții adevărul pentru că el nu poate trăi în minciună. Poate trăi într-o concesie. A, nevastă-mea crede că omul a fost creat de Dumnezeu, dar nu m-am căsătorit cu ea pentru asta. Las-o să creadă. Omul însă nu poate trăi în minciună și omul nu-și poate da viața pentru o minciună. De aceea, haideti să reluăm scenariul. Trebuie să aflăm cât de mare e convingerea că omul a fost creat de Dumnezeu. Pentru mine ca scriitor contează dacă această convingere este o placă de beton sau o lespede ca o nesfârșită mare încremenită de marmură. E o problemă de imagine iar pentru mine imaginea în sine este urma esențială a adevărului. Știu că pe-aici a trecut adevărul printr-o imagine care țâșnește, care nu are trecut dacă ești chiar acum în trăirea ei. Imaginea unică a unui poem nu are nici măcar un trecut proxim pe firul căruia ai putea să mergi până la un argument. Ea se ivește ca zorii și aduce ceva care scapă reflecției și care nu v-a urma niciodată circuitele unei științe. Ca poet întotdeauna mă voi înșela în privința oamenilor. Să reluăm scenariul.
-Preasfinte, cine l-a făcut pe om?
-Dumnezeu.
– Sunteți sigur de asta?
– 100%.
– Dar ați avut în ultima vreme vreo boală care v-ar putea afecta răspunsul?
– Am fost putin răcit.
– Totuși v-ati luat pastilele la timp.
-Corect.
– Și chiar sunteti convins că Dumnezeu l-a creat pe om și acest adevăr ne-ar putea salva specia, acest adevăr adevărat fiind atât de neprețuit, încât v-ați da viața pentru asta?
– Mi-aș da viața pentru asta.
– Dar dacă ai fi torturat puțin, de exemplu pus un pic pe jar cum făcea Inchiziția pe vremuri cu cei care credeau că Pământul e rotund și nu e plat ca o scândură, dacă ai fi prăjit la foc mic poate că nu ai mai fi așa sigur? Crezi c-ai rezista în fața torturii pentru acest adevăr?
– Aș rezista torturii. Omul a fost creat de Dumnezeu.
– Incredibil.
– Dar de ce te miri așa, uite, poți întreba pe oricine de pe stradă, toată lumea îți va spune că omul e creat de Dumnezeu. Chiar dacă dai telefon la radio sau la televiziune, vei primi același răspuns.
Mă urc pe cea ma înaltă stâncă să văd mai bine orașul, de aici sigur se vede mai bine. Este noapte, când ridic mâna simt greutatea cerului înstelat. Privesc cu atenție acest cuib de lumini de parcă-l am în palmă, orașul în care trăiesc și deodată tresar – mă simt privit de o făptură cosmică a nopții cu o galaxie de ochi însetați de sânge înainte de saltul ultimei ambuscade. Dacă nu există în această metropolă nici măcar o persoană, una singură care să nu accepte că omul a fost creat de Dumnezeu? O singură întrebare îmi încremenește inima, îmi fracturează spiritul cum ai rupe un vreasc – Oare cum s-a ajuns aici?
