Gheorghe Petraşcu, de la moartea căruia se împlinesc în această primăvară 75 de ani, este nu numai unul dintre cei mai mari artişti pe care i-au dat meleagurile binecuvântate ale judeţului Galaţi, ci unul dintre cei mai importanţi pictori români a cărui valoare a fost recunoscută pe plan internaţional încă din timpul vieţii sale. El este creatorul unei opere robuste, profund originale, durabile, care prin ineditul exprimării l-a singularizat pe artist în contextul picturii româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea
Artistul s-a născut la 5 decembrie 1872, în Tecuci. După absolvirea gimnaziului în oraşul natal şi al liceului în Brăila, se înscrie în 1893 la Facultatea de Ştiinţele Naturale din Bucureşti şi în paralel studiază şi artele plastice la Şcoala de Arte Frumoase. Îşi dă seama însă că singura sa vocaţie este pictura şi i se consacră definitiv acesteia. În atelierul profesorului Gh. Dem. Mirea este remarcat de Nicolae Grigorescu. Acesta intervine pe lângă Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, pentru a-i acorda o bursă de studii în străinătate. În 1898 pleacă pentru desăvârşirea studiilor la München, apoi la Paris, unde urmează cursurile Academiei Julian, avându-i profesori pe William Bouguereau şi Gabriel Février. Vacanţele şi le petrece în ţară, la via părintească de la Nicoreşti şi la Agapia. Capodoperele din marile muzee din capitala Franţei, înnoirile pe care le aduce în pictură impresionismul, postimpresionismul, şcoala de la Pont-Aven, pictura lui Van Gogh, precum şi desele călătorii întreprinse în Italia şi Egipt, îi vor prilejui o aprofundare temeinică a artei, acumularea unor experienţe care, sintetizate şi trecute prin filtrul propriei personalităţi, vor face din Petraşcu un pictor unic în peisajul plasticii româneşti. Expune la Tinerimea artistică, începând cu 1904, la expoziţiile Asociaţiei Arta, la Bienala de la Veneţia, la expoziţiile de artă românească organizate la Bruxelles, Haga, Amsterdam, Berna, Basel, Stockholm, Zürich etc. Expoziţiile personale din 1900, 1907, 1909, 1911 reprezintă tot atâtea izbânzi. Maturitatea concepţiei, stăpânirea deplină a mijloacelor de expresie plastică sunt calităţi des remarcate de critica de artă. „Simplitate, forţă, execuţie largă şi păstoasă, colorit în acelaşi timp cald şi discret – nimic nu-i lipseşte”, notează academicianul George Oprescu, referindu-se la expoziţia din 1907. Dar anii deplinului triumf al creaţiei lui Petraşcu sunt cuprinşi între cele două războaie mondiale. Acum pictura sa atinge maturitatea spirituală, culorile sunt aşternute pe pânză sau pe carton cu o fervoare ce ne lasă să vedem pasiunea pictorului pentru materie, pentru lucrul bine făcut, cu răbdarea făuritorilor de giuvaeruri. În 1921 este numit director al Pinacotecii statului, în 1925 primeşte Premiul naţional pentru pictură, în 1932 guvernul francez îi acordă Legiunea de Onoare, în 1936 este ales membru al Academiei Române, alături de George Enescu, iar în 1937 i se acordă Marele Premiu la Expoziţia Internaţională de la Paris (în cadrul Pavilionului României). A încetat din viaţă la 1 mai 1949 la Bucureşti.
Opera lui Gheorghe Petraşcu dezvăluie frumuseţi estetice pe care timpul nu numai că nu le-a alterat, dar parcă le-a sporit semnificaţiile şi încărcătura emoţională. În faţa tablourilor sale, bine hrănite cu pastă, a viziunii grave, interiorizate, tinzând spre marea sinteză, îţi vin în minte cuvintele rostite cândva de artist: „Pictura trebuie să fie ca vinul de calitate, pe măsură ce se învecheşte să devină mai bună”. Artistul a pictat de preferinţă peisaje (de la Târgovişte, Turtucaia, Silistra, Mangalia, Balcic, Viforâta, Plumbuita, Câmpulung, Sighişoara, Braşov, Târgu Ocna, Văleni etc., dar şi din Italia, Egipt, Spania, Franţa), scene de interior, naturi moarte, flori, portrete şi autoportrete. Dacă la început, influenţat de Grigorescu, a realizat o pictură luminoasă, caldă, tinerească, entuziastă („Seară de toamnă”, „Lumină nouă”, „Raze de septembrie”, „Răsărit de lună”, „La vii, toamna”), de prin 1913 încep să predomine în tablourile sale tuşele grave de roşu, negru, gri, albastru, verde, pentru ca în aşa-numita perioadă neagră, care ţine până în 1925, pasta să dobândească preţiozitate, căpătând reflexe de smalţ şi de agată. Artistul caută acum esenţa în interiorul lucrurilor, relevarea sensurilor adânci ale acestora. Chiar şi peisajele sale sunt lipsite de pitoresc şi spectaculos. Veneţiile, de pildă, sau peisajele din Spania, casele vechi de la Sighişoara, pe zidurile cărora se citeşte patina timpului, aduc în faţa privitorului ecoul unei lumi apuse, evocând-o într-o cromatică gravă şi reţinută, de un dramatism tulburător. Pereţii unei case ţărăneşti capătă luciri de porţelanuri, un buchet de flori seamănă cu vitraliile sau cu scoarţele noastre populare. „Un magic şlefuitor de diamante”, îl va numi sculptorul Oscar Han, iar N. N. Tonitza sublinia că „în pictura românească Petraşcu nu are încă seamăn. La el, în fiecare lovitură de cuţit, în fiecare urmă de penel, e o nesfârşit de variată lume cromatică, trăind aparte şi totuşi legându-se cu o surprinzător de logică incursiune pentru nunta feerică a întregului”. Sub penelul lui Petraşcu, şi un recipient de aramă, şi o carte roasă şi îngălbenită de vreme, şi cel mai umil obiect casnic dobândesc un veşmânt somptuos, se încarcă de o stranie lumină siderală.
Prin 1969, aflându-mă în compania criticului de artă Ion Frunzetti și a fiilor pictorului, graficiana Mariana Petrașcu și arhitectul Gheorghe (Pichi) Petrașcu, am avut prilejul să privesc printr-o lupă specială câteva tablouri ale lui Petrașcu. Ţesătura cromatică pare într-adevăr de domeniul miracolului. Tuşele sunt în aşa fel aşezate, pasta este atât de frământată şi strălucitoare, dar o strălucire minerală şi grea, încât în faţa pânzelor sale încerci sentimentul unui travaliu artistic ce nu cunoaşte limite, a unei elaborări meticuloase. Fiecare tuşă pare a fi aşezată de mâna unui meşter zidar care în loc de tencuială folosește smalţ şi piatră nestemată. Un tablou de Petraşcu este un ansamblu arhitectonic durat să înfrunte eternitatea. Opera sa, „o supremă laudă adusă lucrurilor simple” (Vasile Florea), care a reţinut atenţia şi i-a determinat pe unii critici de talia lui Lionello Venturi, J. Alazard, J. Lassaigne sau H. Focillon să facă aprecieri superlative, este mărturia probităţii desăvârşite, expresia discursului unei puternice individualităţi, care a dat strălucire picturii româneşti moderne şi a făcut-o admirată pe toate meridianele lumii.
1 - mai - 2024
