Eu aș fi fost mai degrabă mirat de legătura dintre teatru și literatură în această acordare de premiu, mai puțin surprins de lipsa de solidaritate a breslei la marele „eșec”. Întâi că nu e un eșec. Poți fi premiat sau nu. Premiul nu este nicio o datorie a literatului, niciun scop, o premisă a scrisului său. Nu e o regulă ca românii să ia Premiul Nobel și, vai, decepția secolului, tocmai la Cărtărescu s-a rupt tradiția, căruța . Așa că, un pic de sânge rece, să rămânem „cool as a cucumber”.
Aa, zice-se, se bucură mediocrii, ratații, nulitățile. Să se bucure. Sfânta simplitate are dreptul la surcica ei. Ești un Jan Hus, un Galileu, știi, accepți. Iar confrații? „Scriitorii se mănâncă între ei!” este deja o afirmație încetățenită. Și nu e un stereotip. Dar nu e nimic rău. De ce ar fi solidar posibilul laureat român al premiului Nobel (din România) cu Mircea Cărtărescu? Doar dacă ar fi rude. Și nici atunci.
Revin la omul simplu.Cu ce este împiedicat cititorul, sincer atașat romanelor lui, de a continua lectura? De a simți mai departe admirație pentru operă? Ce? Tu citești numai literatură de Premiul Nobel? Aș zice că dimpotrivă, premiul e o curată nimereală. Așa că și aici e zero pierdere. Dar poate avem o problemă cu noi, nu cu Nobelul! Poate noi suntem puțin snobi!
Recunosc public, eu nu sunt fan Cărtărescu. L-am citit prima dată într-un almanah literar prin 79 80. Nu mi-a plăcut de loc. Un „stâlp de foc imaginar căzut în sufragerie” așa am concediat atunci lectura. Prima impresie s-a păstrat.
Eu, așa după ochiul meu, cred că Matei Vișniec e mai vizibil decât Cărtărescu și mai traductibil. Cam asta despre tema zilei care mâine va fi uitată.
12 - octombrie - 2023
