Pe când Apollonios din Tyana (c.20‑98 e.n.) vorbea unor oameni din Smyrna despre necesitatea şi frumuseţea întrajutorării în comunitate, nişte vrăbii din copaci stârnite de semnele şi ciripitul stăruitor al uneia îşi luară zborul conduse de aceasta.
Cei mai mulţi erau înclinaţi să creadă că faptul prevesteşte ceva, dar, în loc de interpretări savante, înţeleptul vizionar le explică simplu că prima vrabie îşi chemase suratele să adune boabe de orz risipite de un copil care scăpase din mână un castron plin şi care le adunase, apoi, neglijent. Urmărind zborul păsărilor, mulţi dintre ascultători aleargă să verifice dacă este aşa şi se întorc uimiţi, confirmând.
Deloc tulburat de neîncrederea lor, Apollonios le desluşeşte aspecte ale întâmplării: „Uitaţi‑vă la păsări cum au grijă unele de altele şi le place să‑şi împartă hrana, dar noi nu judecăm astfel: dacă vedem pe cineva că‑şi împarte bunurile pentru a da ajutor îl socotim risipitor sau în afara datinei, iar pe cei astfel hrăniţi îi numim paraziţi şi linguşitori. Ce ne mai rămâne oare de făcut decât să ne‑nchidem pe noi înşine, ca păsările care se‑ngraşă şi să ne îndopăm în întuneric, până ce o să crăpăm de graşi ce‑om fi?” (Filostrat, Viaţa lui Apollonios din Tyana, Ed. Polirom, Iaşi, 1997).
Îndopatul pe întuneric şi îngrăşatul (la propriu, la figurat!) îngreuiază zborul oamenilor şi în zilele noastre!
Între timp, vrăbiile ciripesc tot mai deştepte, fără a face din aceasta o taină.
5 - noiembrie - 2023
