Ca un exil, viaţa trăită în adevăr
/
A fi moral – A protesta prin exil – A sta departe de infecţie
/
Panait Istrati a avut vocaţia spiritului etic: a protestat prin calupuri din propria existenţă (o, ce durere a trăirii!) împotriva unor idei.
În 1930, lunga perioadă de exil autoimpus timp de zece ani se încheie. Istrati consideră experienţa occidentală ratată. Iată ce scrie – ca o concluzie – la sfîrşitul acelui an 1930: “Această moarte a sufletului, această lipsă totală de stări sufleteşti la marea burghezie apuseană, au împins civilizaţia modernă pe drumul setei de îmbogăţire cu orice preţ şi al desfrîului lipsit de orice voioşie sinceră. Se caută emoţii tari şi se pot obţine reducîndu-se la cîteva vicii capitale: coitul fără dragoste, beţia fără veselie, jocul pînă la ruină… Le-am văzut pe toate practicîndu-se pînă sus de tot. Şi m-a cuprins o mare scîrbă…” (din Panait Istrati ”Amintiri evocări, confesiuni”, Trad. Alex. Talex, Ed. Minerva 1985, p. 288).
/
Nevoia de exil, resimţit ca o terapie a respingerii bolilor civilizaţiei, îmi este şi mie familiară. Nu poţi trăi oricum şi oriunde, printre oameni infectaţi.
