http://impact-est.ro/wp-content/uploads/anunt-nou.jpg
logoImpact EST anul XXIII – 2024, nr. 977 - 14.04.2024

Gelu Ciorici – Șipote „ nu e un poet cu frâna trasă/ Peste lumină/ Și totuși se revarsă!” în cuvinte, ca să ne dăruiască nouă visul său.

Cunoscut mai degrabă ca publicist – căci a existat o pauză foarte mare între debutul în poezie în 1996, cu volumul „Carte de muncă” și cel de-al doilea volum, apărut în anul 2014 și intitulat „Din cauza poeților din preajmă” – dovedește că această pauză a fost cu folos, întrucât a acumulat experiențe noi și a dobândit o altă viziune asupra evenimentelor vieții.

Lectura acestui volum de poezie „Altitudinea 33” a fost precum citirea unei cărți de psihologie; o adevărată călătorie în mintea și inima autorului  – „un asfalt călcat pe suflet” – descoperind un nonconformist, un fin observator  al societății actuale și oamenilor în general.    În general creația este strâns legată de divinitate, iar poetul sugerează atât de subtil această legătură „Cuvântul nu are limbă / El este”.

Gelu Ciorici – Șipote poartă nostalgia satului natal Țepu, evocând în versuri patriarhalitatea acelei lumi ocrotite de Dumnezeu: „dar la Țepu nu e gard/ casele-s un fel de deal/ iarba-n ele-i ca o lună veşnică/ şi stă, nu umblă”, „balamaua porţii de acasă s-a topit/ e cenuşă-n rumeguşul crucii”.(pag.57). Spațiul binecuvântat rămâne punctul de echilibru al autorului, care a introdus în poeziile sale informații biografice, evocarea mamei și a tatălui, a copilăriei.

Despre viață și moarte poetul spune că „în cimitir eşti viu ca în viaţă/ doar că miroşi a luminare arsă /” sau că „Viața este singura/ care are timp /să ne îngroape”(pag.253).

Un puternic fir religios străbate creația sa, provenind și el, probabil tot din vremea copilăriei, din perioada școlară, ca rod al credinței curate pe care părinții i-o vor fi insuflat „aici e o Lumină/ în care îți vine să crezi”(pag.299). Acolo sunt icoanele, „ca niște ochi prin care noi privim lumea” – cum spunea părintele Iustin Pârvu, sunt modul în care țăranul român se hrănește din veșnicie în fiecare zi a vieții lui. „abia apoi EL nu s-ar mai fi lăsat de murit/ dar numai noi îl folosim/ mereu când minţim”(pag.288)

Dumnezeu este mereu prezent, chemat în rugăciune – „nu îmi deschide nimeni uşa/ tace şi când intru şi când plec/ spun nimănui Tatăl Nostru ! sau Cer ”(pag. 279), martor faptelor bune și păcatului „Dumnezeu din mine o să fii !/ îngăduieşte-mă şi lasă-te cu mine în păcat”. „ne naștem / pentru a învia”(pag. 189) – Poetul e conștient că viitorul acestei omeniri va fi, în mod paradoxal, dominat de nevoia întoarcerii la credința în Dumnezeu, singura formă de rezistență împotriva fricii cu care poporul român defilează în istorie călcând în picioare, zi de zi, nevoia de adevăr.

Își strigă revolta împotriva clasei politice post decembriste, dar și a celei comuniste, „estul ne-a fost dat și regulat tovărășește la ciocan și secere/ Nu ? răsărita noastră cea de toate zilele înflorește și dezflorește/ mințită de „junii semănători” și „poștită sovieticește”(pag. 160), admonestează pe cei care-și asigură un loc mai bun renunțând la principii, –  „biete păsări ademenite de roșu, înfometate și subțiate”, care pupăcesc „popouri și dosuri de palmă, sudalme kirilice aplaudă apoi întruna”. Conștientizarea acestei lașități sau poate neputințe, la propriul popor îl face să fie acid în limbaj, nu cu scopul de a epata, ci ca formulă moralizatoare, mustrătoare, de  a corecta faptul că România plutește în derivă, lipsită de punctele cardinale ale dăinuirii sale.

„Nu-i altceva înțelepciunea lumii acesteia, decât o luptă titanică, să-l îndepărteze pe om de Adevăr, să meargă după legile lumii acesteia.” – spun Sfinții Părinți. De ce această luptă? Pentru că „Adevărul îl familiarizează pe om cu Dumnezeu” – cum spune Sfântul Nectarie din Eghina, iar Hristos i-a ocrotit pe români de veacuri, ceea ce reprezintă un pericol pentru noii actanți.

Gelu Ciorici – Șipote nu are subiecte privilegiate. El transformă în pretext liric tot ceea ce oferă lumea și viața. Grupajul de versuri intitulat Distilerii relevă anumite noțiuni fundamentale de viață și moarte, influența băuturilor bahice asupra desfășurării evenimentelor. „Un bun băutor/ bea de la ulei de candelă/ până la oțet/ agheasma îi devine preș”. Presiunea tuturor frământărilor existențiale are efect definitiv – „umbra mea s-a sinucis/ era noapte și nici nu mi-a zis/  cum să mai las eu semne pe gând!”- rămânând totuși speranța unei renașteri spirituale după consumarea paharului durerii până la fund „În cimitir ești viu ca în viață/…/ din tine lăstăresc prea viitorii morți/ mereu și prea mereu mai vii ca toți” (pag . 30). Totuși această renaștere este inutilă fără schimbarea atitudinii și fără respectul valorilor, căci altfel se perpetuează moartea în spirit, viul-mort, cel preocupat doar de partea materială a vieții. Schimbarea trebuie să fie profundă, la nivel mintal, spiritual, cognitiv, intuitiv.

Trecând la grupajul intitulat Maculator – maculă, pată, a macula, a păta – deși poeziile sunt scrise într-un alt registru, nu de iubire ca păcat, – „merg prin femeia vișinilor din livezi” (imagine de o extraordinară delicatețe), ci de iubire împlinită, pasiune nestăvilită – „aș da foc împrejurul tău!/ să pot trece doar eu/ alintându-mă/ ca un duh fecundându-te”(pag.71) – de dor de iubire, de visul unei iubiri împărtășite și împlinite,- „se alintă și nu se leagănă ploaia/ câtă vreme suntem și una și cer” –  în care cuplul/ perechea de iubiți sunt Unul, iar „Republica Doi” este o stare pe care o refuză, nu mai dorește întoarcerea la starea de dinainte de Unu. „cearșafurile se înnoadă/ asudate de visuri cu tine/ mă tot biciuiesc și îndeamnă/ să nu mai fug înapoia/ amintirii Republicii Doi” .

Pe de altă parte, iubirea dorită nu se rezumă doar la sexualitate, ci la împlinire consensuală, completă, printr-o familie curată. „dragostea nu poate veni întâia cu bucate/o fi livada cu vișini dar/ fără funia de rufe între ei nu se poate” (pag. 90)

Secțiunea aceasta Maculator este poate cea mai fină poezie a sentimentelor nu doar față de femeia „de zăpadă”, ci și față de ceea ce a atins vreodată inima poetului: dragostea de părinți, regretul după timpul trecut sau pentru tristețea neîmpărtășită cuiva, – „ îmi sângerează cerul gurii/ într-un albastru ca o foame/ din care nici nu mușc/ și nici n-o satur” (pag. 261) – de dorul de viață liniștită și simplă. „ am avut mamă și tată/ până m-am făcut amurg de-odată!/ dar mereu câteodată/ cădeam brusc în altă viață/ de atunci nu știu să râd/ peste drumul neînstare/ să mă șerpuiască stând/ numai Dor să mă izbească/ ba de lună, ba-n pământ!” (pag. 110)

Reapare imaginea/ sentimentul credinței curate în Dumnezeu. Poate una dintre cele mai delicate poezii și mai încărcate de semnificații ar fi Maculator XVI, poate pentru că mă duce cu gândul la Radu Gyr și la poezia lui, „Hristos în celulă”. Aici însă imaginile sunt și mai subtil sugerate. „Hai, Doamne, de mână Te voi duce/ și pe-ntunericul chiar fix/ în cuiul mijlocit al crucii”. Îi este dor să fie împreună cu Dumnezeu, să împărtășească aceeași soartă de proscris pentru credințele sale, să se lase sacrificat, devorat – „îmi este dor cu mine și cu Dumnezeu/ în singure sandale să simt și să umblăm” – dar în același timp dezvăluie latura intimă protectoare, și îi spune lui Iisus „Nu-ți fie frică, sunt, dar nu-s”- sunt creștini cu numele, dar nu-s aprinși, ci arși de propriile patimi.

În Altitudinea 33 – cea de a doua parte a volumului, care dă și titlul cărții – aș putea afirma că se identifică o altă fațetă a personalității poetului, aceea a omului care iubește și disprețuiește în același timp, – „să-l întrebăm pe Dumnezeu/ de ce se tot preface el în sânii tăi?/ sau săi- răspundem mereu / cum ne ascundem să nu-l mâniem/ când ne iubim mai pervers decât el!” –  a omului singur de sărbători, – „și e Paști și e Hristos a Înviat!/ cine să-mi răspundă că-i Adevărat?” – care reprimă o furie sau o frustrare de care nici nu e conștient, dar care se strecoară printre cuvinte. „Așa suntem: ei/ derbedei/ și băieți și femei/…/Și nici nu mai știu cum să vă spun și cum/ să închei,/ înjurați împreună cu mine/ dar știți cum?” (pag.287)

Realitatea îl izbește în față. Conștientizează cu tristețe că cele învățate, că ceea ce considera a fi bunătate și curățenie, dreptate și adevăr, Cuvântul întemeietor, toate au fost lăsate în urmă. „casele/ autobuzele/ oamenii/ cimitirele/ dar mai ales bisericile/ și-au stins cuvintele/ învățate pe de rost” (pag. 224)

Altitudinea 33 este faza de înălțare spirituală, atingerea sublimului în relația intimă cu divinitatea. Chiar cifra 33 se leagă de vârsta Lui Iisus la trăirea patimilor, vârsta maturității, a înțelegerii superioare și a trăirii efective a credinței și a iubirii de Om și de oameni.

Nu lipsește din „repertoriul” poetului nici poezia de dragoste, foarte bine reprezentată. Femeia, eternul mister, invadează prin cuvinte spațiul, răvășește trupul și mintea, și „sigur că în sânii dânsei e ploaie” și sigur „se opresc din înflorit femeile”(pag 93).„Așa, chiar așa, vom păși/ca și infinitul”(pag. 138), căci „fără o femeie  nu are capăt pământul”(pag. 137)

Femeia, cu toată complexitatea firii sale, este un izvor de inspirație și pasiune, trăită cu toate simțurile „în liniștea somnului/ se aud sânii tăi/ cum se ating între ei”. Ea este neștiută, pudică, cauza maculării, sfârșitul gândurilor pioase: „sămânța de om sfârâie, este jar /curge prin sânge, dă foc la altar” (Pag. 15), dar este și pură ca o „femeie de zăpadă”, cea care se dăruiește și al cărei himen strălucește „ca o naștere”.

De altfel, viața este ca o gară. Trenuri vin, trenuri pleacă, vin oameni în viața cuiva, alții pleacă fără vreo urmă de regret călătorind neobosiți între primul plânset și odihna mâinilor pe piept: „sunt gări ce nu există/ în loc sunt regizoarele de ace/ manevrând circulația dintre viață și moarte”. Și regizoarele drumului vieții sunt tot femeile, cele care pot face și desface. Șinele de tren drepte, paralele, neîntâlnindu-se vreodată, par un drum nesfârșit, un fel de regret tăcut căci „miroase a femeie /în macazul liniilor /lumina încetează: /s-au sinucis doar niște frunze”(pag 48); picioarele ei, ca niște șine lungi și interminabile pentru care „sângele meu pulsează prin firele ei de ciorap”. Trupul femeii e făcut pentru desfătări și „sigur că în sânii dânsei e ploaie”.

În pasiunea crescândă „cearșafurile se înnoadă/ asudate de visuri cu tine”, iar „mâinile mele rătăcesc/în parfumul aerului tău/ și rămân !(pag.81)

Sentimentele curate, împărtășite, leagă două suflete în unul singur „Sufletul nostru se face al meu, devine mai ușor, în mine împietrit în cercuri concentrice va trăi atât – cât o clipă apare numai să devină trecut”(pag.169)

Iubirea este explorată în toate formele ei, devine liantul celorlalte teme care se împletesc armonios în prezentul volum: viața, credința, moartea, natura, creația, toate trecute prin filtrul meditației filosofice. „Iubirea lui era ca apa/ sau mai simplă” (pag.185)

Căci „Viața e singura/ care are timp/ Să ne îngroape”(pag. 253) și oricum „nașterea durează mai mult decât moartea”(pag.149)

De o veritabilă sensibilitate sunt poeziile foarte scurte, în două – trei versuri, întrucât în câteva cuvinte se ascunde înțelepciunea, putând fi considerate adevărate aforisme. „inima mea /nu o să stea/ cât este  a ta.”(pag.119) sau „ nașterea durează mai mult/ decât moartea” sau „iubirea lui era ca apa, sau mai simplă”.

Am putea crede că Gelu Ciorici – Șipote este un om care se supune normelor, însă, citind tot volumul, deducem că este de fapt un nonconformist, care nu s-a împiedicat niciodată de dogme, de principii, de convenții, deși suntem împinși pe un  tobogan al unei piese de teatru care, în loc să vindece, e mai degrabă patologică. Nu se supune dogmelor, însă nici nu le ignoră, le cunoaște, le respectă cu sfințenie pe cele care nu contravin convingerilor sale.

Refuză să străbată teritorii bătătorite, să fie înscris într-un cadru. Poate pentru că aptitudinile sale sunt atât de variate, latura artistică și estetică manifestându-se în diverse forme. Mă refer acum la faptul că Gelu Ciorici-Șipote sculptează și nu oricum, ci având un deosebit simț de a reda păsările și zborul în general, frânturi, episoade de zvâcnet al naturii.

Ar mai fi poate încă foarte multe de spus despre poeziile acestui volum, căci fiecare evocă o lume. Fiecare text ar trebuie citit și recitit pentru că la fiecare citire se descoperă noi semnificații. Cuvintele sunt alese cu grijă, textul stilizat cu acribie, nu lipsește nimic și nimic nu este în plus. E o carte pe care o poți deschide la orice pagină ca să primești o lecție de viață și de scriere, de cernere a sentimentelor, senzațiilor, frumosului și durerii, în același timp.

Violeta Daniela COPĂCEANU 12 - martie - 2024

Lasa un raspuns


http://impact-est.ro/wp-content/uploads/Main_Logotype_Galati.jpg

Azi, 1 aprilie, ora

Sursa: Ed Hilar

ARGOUL

Definit ca „limbaj convenţional folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători, ...

RESPECT...

Respect toate ființele lăsate de Dumnezeu pe Pământ! Se înțelege că ...