Vrei – nu vrei, îţi intră pe ochi, pe urechi şi-ţi iese pe nas propaganda îndârjită pe care proprietarii olandezi ai Şantierului Naval Galaţi au declanşat-o, cu toate gurile de foc.
E Centenarul României Mari? Se brodeşte perfect, îşi asumă şi îşi atribuie discret, în subsidiar, istoria de 150 de ani a Şantierului Naval, cu articole comandate-n presa scrisă, emisiuni şi intervenţii televizate, bannere, expoziţii, panouri, pliante, afişe.
Sunt de vopsit cinşpe borduri, şapte coşuri de gunoi şi câteva petice de iarbă? Perfect, scuarul de la elice are vizibilitate maximă. Primarul Ionuţ Pucheanu adulmecă oportunitatea şi iese în presă cu marea sa realizare: „Cei de la Damen vor reprezenta prima societate care adoptă un spaţiu public, pe partea de întreţinere. Am convingerea – din păcate, spun am convingerea – că vor reuşi să o facă mai bine decât a reuşit până acum Gospodărie Urbană, fără a arăta musai cu degetul spre cineva, dar cred că e o realitate…”
Pe 22 octombrie, Pucheanu şi managerul general al SN Damen Galaţi, Rino Brugge (foto), au semnat un protocol între SN Damen Galaţi şi municipalitate, în care se promite şi reamenajarea a două locuri de joacă – unul în Micro 19 şi unul în cartierul Mazepa – cu cheltuieli estimate la 600.000 lei.
Un lucru e tot mai limpede – trebuie şters, din memoria colectivă a localnicilor, episodul jenant al grevei spontane de anul trecut când, o dată cu vara, s-a sfârşit şi răbdarea angajaţilor gălăţeni, şi sindicatul.
Cu insistenţă de metronom, apar portrete de oameni de bine, angajaţi model ai olandezilor, realizaţi profesional, familial, social, etc. …Sudoriţa Adriana, lăcătuşul Silviu, tubulatorul Adrian, maistrul Daniel, directorul de Resurse Umane şi Afaceri Corporatiste, Florin Spătaru – cel care degeaba a încercat să-i aburească pe greviştii din vara lui 2017.
Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci?
Răscoala oropsiţilor de la dublu fund a durat două zile. Pe 29 august, 400 de angajaţi ai secţiei 1A Corp refuzau lucrul şi se adunau în faţa birourilor administraţiei. A doua zi, aproape întreg Şantierul Naval (mai puţin şefii şi rubedeniile, evident) era în „grevă spontană”.
…Simţind pericolul şi cunoscând exact lipsa de credibilitate a şefilor români, preşedintele Consiliului de Administraţie, Bert Jan ter Riet, zboară cu viteză maximă la Galaţi şi se pune pe negocieri. Pe 31 august, protestul dispare cu desăvârşire.
Ce s-a câştigat? În primul rând, experienţă. Adică, experienţă în lupta nesindicală, deoarece Pavel Stelian (liderul sindicatului din SN Damen Galaţi) a fost demis de muncitori şi a plecat huiduit, trântindu-şi casca de ciment, iar tradiţionalul sindicat şi-a încheiat, practic, existenta în Şantier; olandezii au negociat cu o comisie ad-hoc, de 10 reprezentanţi ai angajaţilor.
Cu ipocrizie, se văitau ca n-au cu cine negocia, că nu mai e sindicat. Dar asta le-a venit mănuşă, fiindcă astfel au reuşit să-i aburească pe fiecare, separat. Salariile sunt confidenţiale, gurile cusute prin contract individual de muncă.
Dovedind că sunt mai abili şi mai orientaţi decât indienii care-au găbjit Combinatul Siderurgic, olandezii nu scapă niciun pretext, nicio ocazie. Sub umbra contractului de 1,6 miliarde de euro (pentru corvetele militare) ei pricep şi folosesc levierul secundar al simpatiei comunităţii locale, pe care sunt hotărâţi s-o obţină, fructifice şi consolideze.
