Am aflat întâmplător.
Nu dintr-o notificare oficială, nu dintr-o confruntare directă, nu pentru că cineva ar fi considerat necesar să mă anunțe. Am aflat de la o colegă care m-a sunat tulburată, deranjată nu doar profesional, ci profund moral, spunându-mi că ghidul meu – un ghid educațional construit cu muncă, experiență și responsabilitate – circulă liber pe un grup, oferit gratuit, descărcat de alții, ca și cum nu ar aparține nimănui.
Pentru câteva clipe am rămas fără cuvinte. Nu pentru că nu aș fi știut ce spune legea, ci pentru că m-a izbit ușurința cu care munca unui alt om poate fi luată, distribuită și consumată, fără întrebări, fără ezitare, fără acel minim reflex interior care ar trebui să ne oprească atunci când știm că ceva nu ne aparține.
Ghidul acesta nu a apărut dintr-un impuls și nu este un fișier lipsit de autor. A fost construit pas cu pas, din ani de formare, din experiență directă, din selecție atentă a conținutului, din structurare și asumare profesională. Este rezultatul unui parcurs, nu al unui simplu instrument. Faptul că este digital nu îl face public. Faptul că este educațional nu îl transformă într-un bun comun. Iar faptul că a fost cumpărat de o persoană nu îi oferă acesteia dreptul de a decide, în numele tuturor, ce se întâmplă cu el mai departe.
Și totuși, cineva a decis că poate.
Un om a cumpărat ghidul și a ales să îl dea mai departe. Poate cu intenția declarată de a ajuta. Poate sub pretextul generozității. Dar fără să ceară acordul autorului, fără să se întrebe dacă acest gest este legitim, fără să țină cont de limitele care separă ajutorul de abuz.
Mai grav decât atât, alții l-au primit, l-au descărcat și l-au folosit știind că nu este gratuit, știind că aparține cuiva, știind că a fost distribuit fără acord. Și totuși, au ales să îl ia, ca pe ceva „for granted”, ca și cum simpla prezență a unui fișier într-un grup ar anula orice responsabilitate personală.
Există o lege care vorbește foarte clar despre astfel de situații.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe spune, la articolul 13, că autorul are dreptul exclusiv de a decide reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziția publicului a operei sale. Nimeni altcineva nu poate face acest lucru în lipsa consimțământului său, indiferent dacă distribuirea este gratuită sau contra cost.
Mai mult, articolul 139⁸ din aceeași lege stabilește că punerea la dispoziția publicului a unei opere fără acordul titularului drepturilor constituie o încălcare a dreptului de autor. Cu alte cuvinte, nu doar cel care distribuie inițial se face vinovat, ci și cei care folosesc și redistribuie conținutul, atunci când știu că acesta a fost obținut ilegal.
Dar nu despre lege este, în esență, această poveste.
Pentru că dincolo de articole și sancțiuni, există acel moment tăcut, interior, în care știi foarte bine că ceea ce ai în față nu îți aparține. Momentul în care alegi dacă te oprești sau mergi mai departe. Momentul în care moralitatea fie funcționează, fie devine opțională.
În acel grup, în loc să existe o reflecție, a apărut o acuzație: „oricum e făcut de AI”. Ca și cum această etichetă ar șterge munca, ar anula autorul sau ar justifica distribuirea. Ca și cum folosirea unor instrumente moderne ar transforma creația într-un bun fără stăpân.
Adevărul este simplu și trebuie spus clar: ghidul este realizat de mine. Conținutul, selecția temelor, structura, explicațiile și responsabilitatea pedagogică îmi aparțin integral. Am folosit instrumente moderne pentru organizare și claritate, așa cum orice profesionist folosește astăzi resurse digitale. Instrumentele nu sunt autori. Oamenii sunt.
Ceea ce doare cu adevărat nu este pierderea materială, ci ușurința cu care limitele sunt șterse, cu care munca altuia este relativizată, cu care „am vrut să ajut” devine o scuză pentru a lua fără drept.
Pentru că atunci când moralitatea dispare, rămâne doar legea.
Și este trist să fim nevoiți să apelăm la lege pentru a cere ceva ce ar trebui să fie firesc: respectul.
Scriu acest text nu pentru a expune persoane și nu pentru a amenința. Îl scriu pentru a trasa o linie clară. Munca unui autor nu este la liber. Cumpărarea unui produs nu înseamnă drept de distribuire. Iar utilizarea conștientă a muncii altuia fără acord nu este un gest de generozitate, ci o formă de abuz mascat.
Aceasta este povestea unui ghid care a plecat de acasă fără permisiune. Dar este, mai ales, povestea unei întrebări pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună, mai devreme sau mai târziu:
CE FACEM CU MUNCA ALTUIA ATUNCI CÂND AVEM OCAZIA SĂ O LUĂM?
Pentru că răspunsul la această întrebare spune totul despre noi.
Prof. Agafiței Daniela
